Cutumă naţională: plânsul de milă, autovictimizarea. Însă psihoza mondială numită generic fie "criză" fie "recesiune" (n.a. adică fenomenul care constă ăn blocarea pe piaţa monetară mondială a unor sume colosale de către nişte indivizi care le deţin şi pot jongla cu ele) nu este decât o altă "eclipsă totală de soare 2000", alt "sfârşit al lumii mayaş", alt "război democratic pentru instaurarea normelor de funcţionare a unui stat liber", altă "gripă aviară", "ACTA" sau "încălzire mondială". Un concept de marketing extins propagandistic prin sisteme de comunicare specifice şi promovat eficient până la nivelul la care devine obsesie mondială, cu o recurenţă discursivă şi mental-reprezentativă suficient de elocventă pentru a aliena realitatea.
Şi atunci când se luptă titanii, muritorii fac foame. Însă şi foamea este un profesor bun (n.a. Cioran a desfiinţat undeva această sintagmă definitorie pentru esenţa naţională românească). După ce te plimbi un an prin deşert şi în sfârşit scapi de coşmar, stai cel puţin o lună cu picioarele-n apă rece şi masa plină de bucate.
2012. Te-ai vândut ieftin şi ai fost tratat ca atare. Sărman popor român, ai trăit cu sufletul ceva străin paradigmei tale identitare, ceva care nu merita să-ţi intre nepoftit, cu bocancii, în adâncul fiinţei.
Logic şi firesc. Aşa stau lucrurile într-o economie de piaţă cu o filosofie primară funcţională (n.a. fiarele mari ucid animalele care se mulţumesc cu puţin; nu o să vezi niciodată o căprioară care mănâncă două trei firicele de iarbă şi ciuguleşte din tufişuri ucigând un ditamai leul; întotdeauna leul o va mânca pe ea, niciodată invers). Există, evident, în jungla contemporană şi hiene sau lupi. Ambele specii atacă în haită şi sunt de temut atâta timp cât sunt un grup. Însă uneori primele sunt lăsate la masa Regelui să se înfrupte din carnea aburind (n.a. fie că sunt invitate, fie că Regele însuşi se teme de grupul lor, ce poate înlocui ca prin farmec frica şi respectul, impuse de lanţul trofic, cu un atac disperat şi extrem de violent, şi atunci condescendent cedează un loc hămesiţilor invitaţi la ospăţul regal). Alteori aşteaptă, înghiţind în sec, rămăşiţele ospăţului regal.
Lupii întotdeauna vânează pentru a-şi procura hrana. Nu aşteaptă să pice firimituri de pe masa regală. Nici nu ştiu că există firmituri. Pentru haita de lupi foamea începe întotdeauna cu un plan bine elaborat de vânătoare. Îşi tatonează prada, o încolţesc şi o hărţuiesc inteligent până când ea însăşi cedează în faţa terorii şi se oferă pe tavă pentru a scăpa de teroarea morţii. Haita de lupi, după cum credeau vechii daci, nu devora decât prada care le era îngăduită de mare Zamolxis. Crima lor avea întotdeauna o conotaţie simbolică, iar sângele vărsat şi sorbit cu nesaţ de pământ era ofranda supremă pentru un zeu al naturii care binecuvânta senin omenirea atunci când veneau la el, în cer, fiinţe ce renunţau de bunăvoie la vieţuirea lor vremelnică pe această lume (n.a. vezi sacrificiile ritualice la daci şi jocurile de alegere a celor demni să meargă la Zamolxis).
2012. Un an pe care nu vreau să mi-l amintesc niciodată.
Nu a existat în istoria mea personală şi ca atare nici nu am cu ce să-mi încarc memoria. Supravieţuirea nu contează în memoria unei fiinţe raţionale... Actele şi măsluirile împlinite ale minţii sunt aminitiri, restul e ... fotosinteză.
O seară magică!
Şi atunci când se luptă titanii, muritorii fac foame. Însă şi foamea este un profesor bun (n.a. Cioran a desfiinţat undeva această sintagmă definitorie pentru esenţa naţională românească). După ce te plimbi un an prin deşert şi în sfârşit scapi de coşmar, stai cel puţin o lună cu picioarele-n apă rece şi masa plină de bucate.
2012. Te-ai vândut ieftin şi ai fost tratat ca atare. Sărman popor român, ai trăit cu sufletul ceva străin paradigmei tale identitare, ceva care nu merita să-ţi intre nepoftit, cu bocancii, în adâncul fiinţei.
Logic şi firesc. Aşa stau lucrurile într-o economie de piaţă cu o filosofie primară funcţională (n.a. fiarele mari ucid animalele care se mulţumesc cu puţin; nu o să vezi niciodată o căprioară care mănâncă două trei firicele de iarbă şi ciuguleşte din tufişuri ucigând un ditamai leul; întotdeauna leul o va mânca pe ea, niciodată invers). Există, evident, în jungla contemporană şi hiene sau lupi. Ambele specii atacă în haită şi sunt de temut atâta timp cât sunt un grup. Însă uneori primele sunt lăsate la masa Regelui să se înfrupte din carnea aburind (n.a. fie că sunt invitate, fie că Regele însuşi se teme de grupul lor, ce poate înlocui ca prin farmec frica şi respectul, impuse de lanţul trofic, cu un atac disperat şi extrem de violent, şi atunci condescendent cedează un loc hămesiţilor invitaţi la ospăţul regal). Alteori aşteaptă, înghiţind în sec, rămăşiţele ospăţului regal.
Lupii întotdeauna vânează pentru a-şi procura hrana. Nu aşteaptă să pice firimituri de pe masa regală. Nici nu ştiu că există firmituri. Pentru haita de lupi foamea începe întotdeauna cu un plan bine elaborat de vânătoare. Îşi tatonează prada, o încolţesc şi o hărţuiesc inteligent până când ea însăşi cedează în faţa terorii şi se oferă pe tavă pentru a scăpa de teroarea morţii. Haita de lupi, după cum credeau vechii daci, nu devora decât prada care le era îngăduită de mare Zamolxis. Crima lor avea întotdeauna o conotaţie simbolică, iar sângele vărsat şi sorbit cu nesaţ de pământ era ofranda supremă pentru un zeu al naturii care binecuvânta senin omenirea atunci când veneau la el, în cer, fiinţe ce renunţau de bunăvoie la vieţuirea lor vremelnică pe această lume (n.a. vezi sacrificiile ritualice la daci şi jocurile de alegere a celor demni să meargă la Zamolxis).
2012. Un an pe care nu vreau să mi-l amintesc niciodată.
Nu a existat în istoria mea personală şi ca atare nici nu am cu ce să-mi încarc memoria. Supravieţuirea nu contează în memoria unei fiinţe raţionale... Actele şi măsluirile împlinite ale minţii sunt aminitiri, restul e ... fotosinteză.
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu