Retrospectiv, 2012 este un an pe care, nici dacă ar încerca vechii povestitori din comunitatea tradiţională să îl transmită prin viu grai, nu ar reuşi. De ce? Foarte simplu, pentru că o poveste este ea însăşi o construcţie, iar clădirile nu se ridică pe nisipuri mişcătoare. Iată sintagma populară centrală a discursului public din anul 2012:
Luptă politică - un imens non-sens. Cf. DEX online: "S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop".
Discursul de tip politic implică diplomaţie, tact, negociere şi dezbatere publică. Noţiunea de luptă aparţine unui alt tip de registru semantic, specific îndeosebi propagandei de mobilizare a armatei. Folosirea luptei politice într-un context actual de dezbatere politică predispune la reacţii diferite în rândul masei sociale: victoria e asociată anarhiei, identificarea duşmanului comun, dorinţa de răzbunare şi nevoia de sânge.
În momentul în care masele au fost solicitate la luptă politică au fost răsturnate organizări politice autoritare şi a urmat anarhia. Masele distrug şi nu construiesc decât atunci când sunt coagulate în jurul unui concept comun care le solidarizează raţional, la fel de puternic precum ura. Duşmanul comun este acel paria istoric, vinovat de starea de fapt a unei societăţi. El este un fel de burete care absoarbe întreaga culpă dintr-o paradigmă socială care refuză să îşi asume fie şi cea mai simbolică urmă de vinovăţie pentru o stare de fapt. Trebuie răsturnat pentru că numai răsturnându-l societatea se poate sublima şi vindeca de răul prezentului. Nevoia de răzbunare este de fapt dorinţa ancestrală de sânge simbolic. Şi asta pentru că respectând coordonatele strict discursive ale registrului de luptă politică, atât duşmanul cât şi răzbunarea sunt de fapt himere, iluzii. Iar... Fata Morgana nu sângerează.
În imaginarul tradiţional, zmeul va fi întotdeauna rău, iar Făt Frumos nu va duce niciodată o luptă pentru menţinere a păcii (n.a. altă sintagmă non-sens), ci mai degrabă una de purificare a unei lumi aflate în decădere. Nu va fi mediatorul puternic şi înfricoşător dintre două tabere conflictuale, ci reprezentantul de vârf al uneia dintre ele (n.a. în funcţie de optica narativă, a binelui). Eroul providenţial este chintesenţa culturii din care face parte, gestul său simbolic este simplu şi destructiv-reparator. Efectele faptei lui sunt imediate şi necondiţionate, întrucât pagubele produse de prezenţa Zmeului sunt de netăgăduit, concrete, palpabile.
Cum poate spune un bunic o poveste contemporană nepoţeilor pentru a-i adormi, dacă în lumea despre care vorbeşte nu există alb şi negru, ci doar un gri spitalicesc? Cine învinge într-o luptă fără săbii şi cuţite, arme de foc şi viteji eroi, despre care nimeni nu ştie de ce, când, cum, unde a început şi cine o va continua? Oare pentru copiii celui de al doilea deceniu din al doilea mileniu... nimeni nu va mai încăleca pe o şa şi să spună poveste-aşa...? Sau în noua paradigmă cultural-mitologică, extinsă virtual la nivelul mapamondului... povestea va dura un pic, până când mai dai un clic?
O zi magică! Şi mega-Merry Ho-Ho-Ho!
Luptă politică - un imens non-sens. Cf. DEX online: "S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop".
Discursul de tip politic implică diplomaţie, tact, negociere şi dezbatere publică. Noţiunea de luptă aparţine unui alt tip de registru semantic, specific îndeosebi propagandei de mobilizare a armatei. Folosirea luptei politice într-un context actual de dezbatere politică predispune la reacţii diferite în rândul masei sociale: victoria e asociată anarhiei, identificarea duşmanului comun, dorinţa de răzbunare şi nevoia de sânge.
În momentul în care masele au fost solicitate la luptă politică au fost răsturnate organizări politice autoritare şi a urmat anarhia. Masele distrug şi nu construiesc decât atunci când sunt coagulate în jurul unui concept comun care le solidarizează raţional, la fel de puternic precum ura. Duşmanul comun este acel paria istoric, vinovat de starea de fapt a unei societăţi. El este un fel de burete care absoarbe întreaga culpă dintr-o paradigmă socială care refuză să îşi asume fie şi cea mai simbolică urmă de vinovăţie pentru o stare de fapt. Trebuie răsturnat pentru că numai răsturnându-l societatea se poate sublima şi vindeca de răul prezentului. Nevoia de răzbunare este de fapt dorinţa ancestrală de sânge simbolic. Şi asta pentru că respectând coordonatele strict discursive ale registrului de luptă politică, atât duşmanul cât şi răzbunarea sunt de fapt himere, iluzii. Iar... Fata Morgana nu sângerează.
În imaginarul tradiţional, zmeul va fi întotdeauna rău, iar Făt Frumos nu va duce niciodată o luptă pentru menţinere a păcii (n.a. altă sintagmă non-sens), ci mai degrabă una de purificare a unei lumi aflate în decădere. Nu va fi mediatorul puternic şi înfricoşător dintre două tabere conflictuale, ci reprezentantul de vârf al uneia dintre ele (n.a. în funcţie de optica narativă, a binelui). Eroul providenţial este chintesenţa culturii din care face parte, gestul său simbolic este simplu şi destructiv-reparator. Efectele faptei lui sunt imediate şi necondiţionate, întrucât pagubele produse de prezenţa Zmeului sunt de netăgăduit, concrete, palpabile.
Cum poate spune un bunic o poveste contemporană nepoţeilor pentru a-i adormi, dacă în lumea despre care vorbeşte nu există alb şi negru, ci doar un gri spitalicesc? Cine învinge într-o luptă fără săbii şi cuţite, arme de foc şi viteji eroi, despre care nimeni nu ştie de ce, când, cum, unde a început şi cine o va continua? Oare pentru copiii celui de al doilea deceniu din al doilea mileniu... nimeni nu va mai încăleca pe o şa şi să spună poveste-aşa...? Sau în noua paradigmă cultural-mitologică, extinsă virtual la nivelul mapamondului... povestea va dura un pic, până când mai dai un clic?
O zi magică! Şi mega-Merry Ho-Ho-Ho!
2 comentarii:
MĂ SEACĂ FAPTUL CĂ, DE-ATÂTA TIMP, ACEST BLOG, CARE CHIAR MĂ INTERESA, TACE SUSPECT! HEEEI! dEŞTEPTAREA!!!
Păiii, eu le văd firesc, nici roz, nici negre..., dar tăcerea mă seacă!
Trimiteți un comentariu