Cu siguranţă venirea pe lume e o traumă imensă pentru orice fiinţă raţională.
Cum să abandonezi marsupiul paradisiac, pântecul protector şi totodată plin de surprize, poveşti şi vise (n.a. studii recente au relevat faptul că fătul percepe lumea exterioară cu toţi stimulii ei ca pe un vis, un spectacol 3D fascinant şi străin prin însăşi natura receptării sale: între spectator şi "realitate/viaţă" există o graniţă concretă, vie şi mistică - pântecul matern) şi să plonjezi în realitate.
Ce-i aia? Spune copilul nou născut... Şi pe bună dreptate.
Vine pe lume şi nu ştie să umble, să-şi folosească picioarele, care până atunci au fost un fel de mâni cu degete mai mici şi mai scurte, pentru că... în lumea din care vine el gravitaţia era simţită integral (cu întreg noianul ei de suferinţe şi kilograme dureros de grele) de o singură fiinţă: mama.
Fătul pluteşte în zeama amniotică precum un porumbel alb pe cer, printre norii albi şi pufoşi îmbrăcaţi în raze calde de soare. O plutire continuă şi liniştită. Când vin pe lume copiii nu văd decât la maximum 30 de centimetri. Şi văd lumea alb-negru, cu nuanţe bizare de gri. De ce? Pentru că de acolo din burtică nu aveau nevoie să deschidă pleoapele pentru a vedea lumea. Universul este pentru ei un ocean de emoţii, sentimente, informaţii, senzaţii, trăiri şi vibraţii. Simţeau universul, nu aveau nevoie să îl şi vadă. Uneori privirea limitează "vederea" lucrurilor, perceperea lor senzorial-personală cu fiecare por al fiinţei.
Când au deschis ochii şi lumea capătă formă, toate cele enumerate mai sus devin sinonime perfecte. Ele enunţă limitativ un univers al percepţiei extrem de redus (dispare relaţionarea directă, afectivă şi emoţională cu obiectul, raportarea senzoarială la el şi identificarea parţială cu universul din care în mod sincron-abstract-atemporal şi spectatorul şi obiectul studiat fac parte).
În burtică "vedeam" tot universul. De la 3-4 ani începem să vedem 20-25 de metri şi numim perimetrul "lumea noastră".
Dar cu timpul ne obişnuim să acceptăm că "suntem mici". Că de acolo, de sus, de la înălţimea oamenilor mari se vede cu adevărat "universul". Şi mai câştigăm vreo 50 de metri în "lumea noastră". Atât. Apoi apare miopia, îmbătrânim şi ne reîntoarcem în... univers. Nu suntem niciodată pregătiţi să ne "naştem invers", adică să murim. Dar viaţa, drumul greu spre vârful Everestului ne oboseşte şi uităm... să mai respirăm.
Dar nu doar privirea minţii o pierd nou-născuţii. Ci şi percepţia senzorială a realităţii. Fătul "plânge" în burtică atunci când mama e tristă, se agită atunci când ea e nervoasă şi dansează atunci când muzica şi bucuria învelesc prietenos pântecul existenţial. Asta e pentru el comuniunea cu universul.
Ora exactă este dată de ritmul bătăilor inimii lui şi nimic nu poate strica armonia vieţii intrauterine.
La naştere, bebeluşul se sperie de propriul plâns pentru că îl aude, de cuvintele ciudate pe care începe să le prindă pe timpan (până atunci vorbele pe care le auzea dincolo de burtică nu însemnau altceva decât emoţii, sentimente, informaţii, senzaţii, trăiri şi vibraţii şi toate erau inteligibile pentru că... intrau direct în minte ca semnificat; nu se împărţeau în litere, vocale, silabe, construcţii frastice, sintagme, gestică, mimică, interpretare, nuanţe, substraturi, gânduri ascunse, mesaje subliminale etc).
Se sperie şi abia la vârsta maturităţii învaţă să îşi construiască o carapace în care să îşi ferească sufletul de bombardamentul complex de stimuli al unei lumi care nu îi aparţine dar din care face parte şi la care trebuie să se adapteze.
Cei care nu se adaptează ajung la spitalul de nebuni sau copywriteri.
Mult zgomot inutil, multe vorbe gratuite, multă risipă de energie pentru a accepta un joc social bizar, complet străin individului în forma sa ce mai pură, cea mai nealterată, cea mai ingenuă. Asta înseamnă adaptarea la lume pentru un nou-născut.
Şi asta pentru că în viaţa intrauterină: "roşu sau galben sau albastru înseamnă doar cer, aer curat, mama, dragoste sau miros proaspăt şi nou, sincer şi nealterat de alte conotaţii raţional-induse de o silogistică arbitrară impusă de nivelul evolutiv al societăţii umane".
Mă întreb, retoric evident, ce va însemna galbenul de păpădie pentru copilul anului 2083? În mod sigur nu acelaşi lucru pe care l-a reprezentat pentru pruncul din 2083 î.Hr.
O seară magică!
Cum să abandonezi marsupiul paradisiac, pântecul protector şi totodată plin de surprize, poveşti şi vise (n.a. studii recente au relevat faptul că fătul percepe lumea exterioară cu toţi stimulii ei ca pe un vis, un spectacol 3D fascinant şi străin prin însăşi natura receptării sale: între spectator şi "realitate/viaţă" există o graniţă concretă, vie şi mistică - pântecul matern) şi să plonjezi în realitate.
Ce-i aia? Spune copilul nou născut... Şi pe bună dreptate.
Vine pe lume şi nu ştie să umble, să-şi folosească picioarele, care până atunci au fost un fel de mâni cu degete mai mici şi mai scurte, pentru că... în lumea din care vine el gravitaţia era simţită integral (cu întreg noianul ei de suferinţe şi kilograme dureros de grele) de o singură fiinţă: mama.
Fătul pluteşte în zeama amniotică precum un porumbel alb pe cer, printre norii albi şi pufoşi îmbrăcaţi în raze calde de soare. O plutire continuă şi liniştită. Când vin pe lume copiii nu văd decât la maximum 30 de centimetri. Şi văd lumea alb-negru, cu nuanţe bizare de gri. De ce? Pentru că de acolo din burtică nu aveau nevoie să deschidă pleoapele pentru a vedea lumea. Universul este pentru ei un ocean de emoţii, sentimente, informaţii, senzaţii, trăiri şi vibraţii. Simţeau universul, nu aveau nevoie să îl şi vadă. Uneori privirea limitează "vederea" lucrurilor, perceperea lor senzorial-personală cu fiecare por al fiinţei.
Când au deschis ochii şi lumea capătă formă, toate cele enumerate mai sus devin sinonime perfecte. Ele enunţă limitativ un univers al percepţiei extrem de redus (dispare relaţionarea directă, afectivă şi emoţională cu obiectul, raportarea senzoarială la el şi identificarea parţială cu universul din care în mod sincron-abstract-atemporal şi spectatorul şi obiectul studiat fac parte).
În burtică "vedeam" tot universul. De la 3-4 ani începem să vedem 20-25 de metri şi numim perimetrul "lumea noastră".
Dar cu timpul ne obişnuim să acceptăm că "suntem mici". Că de acolo, de sus, de la înălţimea oamenilor mari se vede cu adevărat "universul". Şi mai câştigăm vreo 50 de metri în "lumea noastră". Atât. Apoi apare miopia, îmbătrânim şi ne reîntoarcem în... univers. Nu suntem niciodată pregătiţi să ne "naştem invers", adică să murim. Dar viaţa, drumul greu spre vârful Everestului ne oboseşte şi uităm... să mai respirăm.
Dar nu doar privirea minţii o pierd nou-născuţii. Ci şi percepţia senzorială a realităţii. Fătul "plânge" în burtică atunci când mama e tristă, se agită atunci când ea e nervoasă şi dansează atunci când muzica şi bucuria învelesc prietenos pântecul existenţial. Asta e pentru el comuniunea cu universul.
Ora exactă este dată de ritmul bătăilor inimii lui şi nimic nu poate strica armonia vieţii intrauterine.
La naştere, bebeluşul se sperie de propriul plâns pentru că îl aude, de cuvintele ciudate pe care începe să le prindă pe timpan (până atunci vorbele pe care le auzea dincolo de burtică nu însemnau altceva decât emoţii, sentimente, informaţii, senzaţii, trăiri şi vibraţii şi toate erau inteligibile pentru că... intrau direct în minte ca semnificat; nu se împărţeau în litere, vocale, silabe, construcţii frastice, sintagme, gestică, mimică, interpretare, nuanţe, substraturi, gânduri ascunse, mesaje subliminale etc).
Se sperie şi abia la vârsta maturităţii învaţă să îşi construiască o carapace în care să îşi ferească sufletul de bombardamentul complex de stimuli al unei lumi care nu îi aparţine dar din care face parte şi la care trebuie să se adapteze.
Cei care nu se adaptează ajung la spitalul de nebuni sau copywriteri.
Mult zgomot inutil, multe vorbe gratuite, multă risipă de energie pentru a accepta un joc social bizar, complet străin individului în forma sa ce mai pură, cea mai nealterată, cea mai ingenuă. Asta înseamnă adaptarea la lume pentru un nou-născut.
Şi asta pentru că în viaţa intrauterină: "roşu sau galben sau albastru înseamnă doar cer, aer curat, mama, dragoste sau miros proaspăt şi nou, sincer şi nealterat de alte conotaţii raţional-induse de o silogistică arbitrară impusă de nivelul evolutiv al societăţii umane".
Mă întreb, retoric evident, ce va însemna galbenul de păpădie pentru copilul anului 2083? În mod sigur nu acelaşi lucru pe care l-a reprezentat pentru pruncul din 2083 î.Hr.
O seară magică!
Un comentariu:
Excelent! M-a dat gata punctele de vedere ale lumii expuse antinomic în postare! Câtă poezie şi cât adevăr în ipostaza prenatală a omului!... "Restul e... tăcere!", vorba unuia şi "Căci vinovat e tot făcutul/Şi sfânt doar nunta, începutul.", vorba altuia... Iar mie începe să-mi fie dor de răstălmăcirea vorbei unui sorescian Iona: "Mamă, mai naşte-mă odată!"
S-auzim numai de bine!
Trimiteți un comentariu