În codul cultural al eschimosului, vizita unui străin are conotaţii demiurgice, o simbolistică providenţială şi impune sacrifcii. Asta pentru că lumea populată de el presupune izolare faţă de ceea ce noi numim generic societate, junglă urbană... lume (n.a. strict delimitată de graniţele percepţiei individuale). El îşi oferă consoarta să împartă aşternutul cu străinul, iar acesta să îi dăruiască un urmaş. Plodul nu este al străinului, ci al femeii care îl naşte. Datoria creşterii lui îi revine eschimosului ospitalier. Micuţul însă ocupă un rol central în universul casnic al eschimosului. El, copilul, este darul venit din ceaţa deasă a fulgilor reci; e măsluirea comuniunii dintre lumea gheţurilor şi cea a soarelui şi căldurii, pe care eschimosul nu a văzut-o niciodată. Nici nu ar fi avut când să o vadă pentru că atât el cât şi urmaşii lui pierdeau zile, săptămâni, luni întregi vânând, pândind şi hăituind vânatul care avea să îi hrănească familia, moşii şi tribul. Nu putea explora noi universuri când viaţa lui însăşi însemna o agonie continuă pentru ziua de mâine, pe care, dacă el nu făcea miracole la vânat, nu avea să o mai apuce niciodată. De aceea pentru eschimos spaţiul public, interacţiunea umană dintre oameni, lumi, universuri va însemna întotdeauna un semna divin şi îl va respecta ca atare. Este un fenomen la fel de rar ca eclipsa de soare. Mulţi nici nu o prind de-a lungul unei vieţi...
Revin în societatea românească. Definiţia spaţiului public, sub forma unui conglomerat armonic de principii funcţionale, axiome existenţiale şi coordonate evolutiv-identitare bine delimitate, s-a alterat simţitor. S-a degradat ajungând la nivelul suburban, al mahalalei în care aristocraţii sexolului XIX nu ajungeau decât înarmaţi până în dinţi şi cu potera după ei. (n.a. Prin aristocraţi a se citi: oameni care scriu istorie, oameni care au sânge albastru, oameni care sunt ghidaţi de principii solide existenţiale, culturalizaţi, nu primitivi, oameni care dau sens lumii în care există şi oameni care sunt sinonimi cu puterea în epoca pe care o parcurg cu viaţa lor efemeră, oameni cosmopoliţi). În opoziţie cu aristocraţii se aşază pătura primitivă, profund ancorată în universul natural, instinctual, plină de vectori existenţiali animalic-primitivi, sublimată însă de un cod cultural, folcloric-dogmatic impregnat profund de tare identitare naţionale, cu rezonanţe ancestrale.
În ambele lumi paralele, deşi contemporane, timpul curge diferit. Bizar este că evoluţia individului în primul univers, cel aristocratic, este bazată pe fundamentarea unor cunoştiinţe abstracte, vizionare şi totodată globale despre lume. În cel de al doilea, forţa, violenţa fizică şi de limbaj, experienţa directă cu greutăţile vieţii, contactul nefiltrat şi direct cu o lume care nu e pregătită să îi accepte, îi maturizează prematur şi le alienează sensibilitatea, conformându-i într-o societate care nu acceptă decât mularea perfectă la matriţă, excepţiile sunt repudiate instantaneu.
Aşa se face că avem de a face cu două lumi, structural şi identitar diferite. Boierii şi pălmaşii. Ţăranii şi ciocoii. Chiaburii şi amărâţii. În contemporaneitate, bizar este un fenomen surprinzător pentru etnologi: dacă aristocraţia, care până acum era o societate închisă şi-a deschis porţile, (n.a. odată cu Dinu Păturică) filtrând şi acceptând în timp parvenitul, cealaltă lume s-a închis. "Orăşeanul" nu va fi niciodată asimilat în universul tradiţional pentru că... nu-şi are locul. E ca negrul venit peste noapte într-o societate a blonzilor. Este şi va fi "străinul" indiferent de eforturile pe care le va face să fie acceptat.
Eh, revenind într-un final la teza centrală a postării de faţă: în momentul de faţă în campania electorală sunt lansaţi la apă 90% parveniţi (n.a. oameni cărora le lipseşte vizionarismul, cunoştinţele solide legate chiar de societatea pe care vor să o conducă, oameni căliţi de înjurăturile de birjar aruncate în capul lor chiar în faţa porţii; oameni înzestraţi cu viclenia şi cameleonismul care le-au permis transcenderea oricărei crize; oameni care nu urmăresc alt interes decât: 1. imaginea proprie în ochii celorlalţi; 2. bunăstarea propriei gospodării; 3. nevoile primare; 4. puterea individuală, nu simbolică şi cu implicaţii istorice asupra societăţii, contemporaneităţii şi lumii ca tot unitar, în cadrul căreia se simte parte) şi doar 10% oameni care văd mai departe de ziua de mâine, care sunt capabili să-i facă şi pe ceilalţi să înţeleagă coerenţa acţiunilor lor.
Prefer să întrerup discursul aici... pentru că nu intenţionez să cobor nivelul discuţiei, descriind o lume grobiană, venală, coruptă, străină de orice conotaţie identitară naţională, agramată, incoerentă, incultă, cameleonică, versatilă, duplicitară, ipocrită, scârbavnică, zaharisită, vulgară, violentă, abuzivă, exploatatoare, incapabilă de acţiuni pe termen lung cu implicaţii istorice etc
P.S. Campania electorală din SUA a fost o lecţie de propagandă, inducţie şi retorică direcţionată moblizator într-un singur sens: naţional, unitar şi coerent. Electoratul-ţintă a fost mitraliat cu fel de fel de proiectile de diferite calibre, nuanţe; a fost testat cu fel de fel de emoţii; universul individual a fost reconfigurat cu mituri resemantizate şi servite sub forma simpatică a "voinţei proprii", a "providenţialului accesibil" sau prin poziţionarea "eului receptor în plin catharsis-ul oferit de autoidentificarea cu un axis mundi (n.a. centrul lumii) totalizant care dă sens structurii sociale configurate de jur-împrejur. Astfel, alegătorul simţea că e pătruns de un fior istoric providenţial în momentul în care vota cu democraţii (Obama) sau cu republicanii (Romney). Copiii lui (poate încă nenăscuţi) aveau să simtă importanţa gestului providenţial făcut de părintele lor, pentru că viitorul lor (adică o eternă necunoscută, un concept abstract ex nihilo) era asigurat pe un făgaş promiţător. (Silogistica simpatică acestui tip de raţionament propagandistic diseminat magistral este aceea că: orice întâmplare pozitivă din viaţa mea de acum în colo poate fi asociată gestului ancestral al predecesorului meu de a fi votat corect).
O seară magică!
Revin în societatea românească. Definiţia spaţiului public, sub forma unui conglomerat armonic de principii funcţionale, axiome existenţiale şi coordonate evolutiv-identitare bine delimitate, s-a alterat simţitor. S-a degradat ajungând la nivelul suburban, al mahalalei în care aristocraţii sexolului XIX nu ajungeau decât înarmaţi până în dinţi şi cu potera după ei. (n.a. Prin aristocraţi a se citi: oameni care scriu istorie, oameni care au sânge albastru, oameni care sunt ghidaţi de principii solide existenţiale, culturalizaţi, nu primitivi, oameni care dau sens lumii în care există şi oameni care sunt sinonimi cu puterea în epoca pe care o parcurg cu viaţa lor efemeră, oameni cosmopoliţi). În opoziţie cu aristocraţii se aşază pătura primitivă, profund ancorată în universul natural, instinctual, plină de vectori existenţiali animalic-primitivi, sublimată însă de un cod cultural, folcloric-dogmatic impregnat profund de tare identitare naţionale, cu rezonanţe ancestrale.
În ambele lumi paralele, deşi contemporane, timpul curge diferit. Bizar este că evoluţia individului în primul univers, cel aristocratic, este bazată pe fundamentarea unor cunoştiinţe abstracte, vizionare şi totodată globale despre lume. În cel de al doilea, forţa, violenţa fizică şi de limbaj, experienţa directă cu greutăţile vieţii, contactul nefiltrat şi direct cu o lume care nu e pregătită să îi accepte, îi maturizează prematur şi le alienează sensibilitatea, conformându-i într-o societate care nu acceptă decât mularea perfectă la matriţă, excepţiile sunt repudiate instantaneu.
Aşa se face că avem de a face cu două lumi, structural şi identitar diferite. Boierii şi pălmaşii. Ţăranii şi ciocoii. Chiaburii şi amărâţii. În contemporaneitate, bizar este un fenomen surprinzător pentru etnologi: dacă aristocraţia, care până acum era o societate închisă şi-a deschis porţile, (n.a. odată cu Dinu Păturică) filtrând şi acceptând în timp parvenitul, cealaltă lume s-a închis. "Orăşeanul" nu va fi niciodată asimilat în universul tradiţional pentru că... nu-şi are locul. E ca negrul venit peste noapte într-o societate a blonzilor. Este şi va fi "străinul" indiferent de eforturile pe care le va face să fie acceptat.
Eh, revenind într-un final la teza centrală a postării de faţă: în momentul de faţă în campania electorală sunt lansaţi la apă 90% parveniţi (n.a. oameni cărora le lipseşte vizionarismul, cunoştinţele solide legate chiar de societatea pe care vor să o conducă, oameni căliţi de înjurăturile de birjar aruncate în capul lor chiar în faţa porţii; oameni înzestraţi cu viclenia şi cameleonismul care le-au permis transcenderea oricărei crize; oameni care nu urmăresc alt interes decât: 1. imaginea proprie în ochii celorlalţi; 2. bunăstarea propriei gospodării; 3. nevoile primare; 4. puterea individuală, nu simbolică şi cu implicaţii istorice asupra societăţii, contemporaneităţii şi lumii ca tot unitar, în cadrul căreia se simte parte) şi doar 10% oameni care văd mai departe de ziua de mâine, care sunt capabili să-i facă şi pe ceilalţi să înţeleagă coerenţa acţiunilor lor.
Prefer să întrerup discursul aici... pentru că nu intenţionez să cobor nivelul discuţiei, descriind o lume grobiană, venală, coruptă, străină de orice conotaţie identitară naţională, agramată, incoerentă, incultă, cameleonică, versatilă, duplicitară, ipocrită, scârbavnică, zaharisită, vulgară, violentă, abuzivă, exploatatoare, incapabilă de acţiuni pe termen lung cu implicaţii istorice etc
P.S. Campania electorală din SUA a fost o lecţie de propagandă, inducţie şi retorică direcţionată moblizator într-un singur sens: naţional, unitar şi coerent. Electoratul-ţintă a fost mitraliat cu fel de fel de proiectile de diferite calibre, nuanţe; a fost testat cu fel de fel de emoţii; universul individual a fost reconfigurat cu mituri resemantizate şi servite sub forma simpatică a "voinţei proprii", a "providenţialului accesibil" sau prin poziţionarea "eului receptor în plin catharsis-ul oferit de autoidentificarea cu un axis mundi (n.a. centrul lumii) totalizant care dă sens structurii sociale configurate de jur-împrejur. Astfel, alegătorul simţea că e pătruns de un fior istoric providenţial în momentul în care vota cu democraţii (Obama) sau cu republicanii (Romney). Copiii lui (poate încă nenăscuţi) aveau să simtă importanţa gestului providenţial făcut de părintele lor, pentru că viitorul lor (adică o eternă necunoscută, un concept abstract ex nihilo) era asigurat pe un făgaş promiţător. (Silogistica simpatică acestui tip de raţionament propagandistic diseminat magistral este aceea că: orice întâmplare pozitivă din viaţa mea de acum în colo poate fi asociată gestului ancestral al predecesorului meu de a fi votat corect).
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu