La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era (la) Dumnezeu...
Parafrazez aici Geneza, nu fără un oarecare sens. La început a fost HAOS. În forma sa cea mai ingenuă, cea mai pură. Conform utopiştilor renascentişti şi a gânditorilor teologi, orice formă haotică evoluţionistă visează o sublimare in nucae în exact opusul ei: ordinea. Şi ordinea a venit. Lumea a devenit Cuvânt, într-un sens profund dogmatic.
În societatea contemporană (şi aici am să-l parafrazez pe Mario Vargas Llosa din "Povestaşul") sense maker-ul realităţii este însuşi Naratorul. Omul care realizează o sinteză evenimenţială, localizează concret o perspectivă analitică şi direcţionează coerent o optică a abordării. Personajele, întâmplările, întreg universul nu sunt decât nişte consecinţe logice ale acestor baze sofice de acceptare a lumii de facto.
O zi conţine o avanlanşă de secunde care curg într-o singură direcţie (oare când vom învăţa să nu mai trăim din trecut!). Secundele personale se măsoară în trăiri, sentimente, întâmplări (implicări, participări, interacţiuni). Cel care ştie să le ofere un sens lăsând la o parte fatalitatea, providenţa, aleatoriul şi să vadă firul roşu este acel sense maker providenţial.
Omul este născut din haos. Încearcă să găsească un sens existenţial toată viaţa lui. Când îl găseşte realizează cu stupoare că i-a expirat timpul. Şi asta pentru că încrâncenat în studiul superficial al mărunţişurilor uită un lucru esenţial: să rămână la fel de ingenuu, necunoscător şi pur ca un copil abia născut care încearcă să înţeleagă lumea în care a venit. Fiecare secundă seamănă cu prima secundă când părăsim universul intrauterin şi trebuie tratată cu inocenţă paradisiacă. Păcatul lumii în care am aterizat nu este o boală contagioasă. Nu trebuie să ni-l asumăm decât în măsura în care alegem să facem parte din el şi să îi conferim o continuitate.
Viaţa este magică dacă aşteptăm cu sufletul la gură fiecare secundă să vină ca o surpriză logică şi plăcută a unei existenţe unice în întreaga ei splendoare.
PS: Atâta timp cât avem ce povesti, înseamnă că trăim...
O seară magică!
Parafrazez aici Geneza, nu fără un oarecare sens. La început a fost HAOS. În forma sa cea mai ingenuă, cea mai pură. Conform utopiştilor renascentişti şi a gânditorilor teologi, orice formă haotică evoluţionistă visează o sublimare in nucae în exact opusul ei: ordinea. Şi ordinea a venit. Lumea a devenit Cuvânt, într-un sens profund dogmatic.
În societatea contemporană (şi aici am să-l parafrazez pe Mario Vargas Llosa din "Povestaşul") sense maker-ul realităţii este însuşi Naratorul. Omul care realizează o sinteză evenimenţială, localizează concret o perspectivă analitică şi direcţionează coerent o optică a abordării. Personajele, întâmplările, întreg universul nu sunt decât nişte consecinţe logice ale acestor baze sofice de acceptare a lumii de facto.
O zi conţine o avanlanşă de secunde care curg într-o singură direcţie (oare când vom învăţa să nu mai trăim din trecut!). Secundele personale se măsoară în trăiri, sentimente, întâmplări (implicări, participări, interacţiuni). Cel care ştie să le ofere un sens lăsând la o parte fatalitatea, providenţa, aleatoriul şi să vadă firul roşu este acel sense maker providenţial.
Omul este născut din haos. Încearcă să găsească un sens existenţial toată viaţa lui. Când îl găseşte realizează cu stupoare că i-a expirat timpul. Şi asta pentru că încrâncenat în studiul superficial al mărunţişurilor uită un lucru esenţial: să rămână la fel de ingenuu, necunoscător şi pur ca un copil abia născut care încearcă să înţeleagă lumea în care a venit. Fiecare secundă seamănă cu prima secundă când părăsim universul intrauterin şi trebuie tratată cu inocenţă paradisiacă. Păcatul lumii în care am aterizat nu este o boală contagioasă. Nu trebuie să ni-l asumăm decât în măsura în care alegem să facem parte din el şi să îi conferim o continuitate.
Viaţa este magică dacă aşteptăm cu sufletul la gură fiecare secundă să vină ca o surpriză logică şi plăcută a unei existenţe unice în întreaga ei splendoare.
PS: Atâta timp cât avem ce povesti, înseamnă că trăim...
O seară magică!
Un comentariu:
Excelent! Nu-mi vine la socoteală să te laud prea deșănțat festivist! Ai dreptate, câtă vreme avem ceva de povestit... Vezi că și frica poate fi un „motor” al scriiturii, ca la Eliade: să scrii dând o nesfârșită declarație, conștient că, dacă scrii, trăiești! S-auzim de bine!
Trimiteți un comentariu