Omul contemporan este suma faptelor înfăptuite şi asumate. Nu există cauză externă Sinelui înfăptuitor, ci doar împrejurări şi condiţii de adaptare. Niciodată eul asumat nu face ceva pentru că o instanţă exterioară i-a dictat. Înfăptuirea în sine înseamnă un aport personal imuabil, inamovibil şi de nesubstituit. Oricine altcineva va face acelaşi lucru în mod absolut diferit. Ceva-ul devine eu în ciuda faptului că mi-a fost indicat (dictat, cerut etc) de cineva.
Aşa văd eu lucrurile. Şi da! Omul contemporan este suma întâmplărilor pe care le produce. Nu care i se întâmplă. D-aia zilele trecute m-am luat la bătaie cu soarta. Îmi cerea să merg pe aceleaşi drumuri bătătorite de paşii mei, să fac aceleaşi lucruri şi să refuz să văd finalitatea. Nu-mi era deloc greu să fac asta. Aveam oricând la îndemână eterna justificare universal acceptată: soarta... Aşa a fost să fie, lucrurile s-au întâmplat de la sine, nu m-am putut opune implacabilului, ireversibilului etc. În cazul în care, onoratul interlocutor îmi contesta argumentaţia, aveam pregătit arsenalul argumentaţiei de lemn: în atâta răutate cum voiai să fiu? m-a stricat şi pe mine lumea asta păcătoasă... sau: am încercat în zadar să mă opun irefutabilului, dar am fost învins. Sunt convins că toţi m-ar fi înţeles şi s-ar fi regăsit în mine.
Dar nu puteam. Nu m-am născut să fiu ca alţii, a spus omul care s-a luptat cu soarta. Nu vrea să fiu un alt argument, o altă poveste de genul ai văzut şi el a încercat, dar uite ce a păţit (istorie de genul cea a drumeţului necunoscut din deşert care îşi lasă osemintele ca semn de atenţionare pentru cei ce cutează să înfrunte orizontul pârjolit de soare; simbol al resemnării şi al renunţării supreme la luptă). Vreau să mă bat cu soarta.
Eh, şi aici a fost un pic dificil, căci soarta (de gen feminin) nu suportă o luptă dreaptă bărbătească. Ea este delicată. Sensibilă. Suavă. Ea cuprinde luptătorul în mrejele senzual-hipnotice de renunţării la sine şi cere tribut pentru afecţiunea lascivă pe care o arată. Ea nu-şi aruncă omul în luptă (de ce ar face-o? există riscul care existenţa-i să devină efemeră: o luptă poate curma într-o clipă întreaga povestire; în schimb eschivarea laşă în faţa provocării prelungeşte chinul şi deci face mai suculentă povestirea). Ea îl păstrează pentru ea dictându-i să accepte secundele care intră în el şi îl duc spre aceeaşi eternă finalitate: Moartea.
I-am dat chiloţii jos şi am altoit-o la fundul gol. A început să plângă, precum târfa pleznită la fund de Rimbaud, numai că a mea nu era aşa frumoasă. A implorat iertare şi am întrebat-o de ce s-a născut. Nu a răspuns. Am întrebat-o de ce m-a ales pe mine şi a scâncit şi mai tare. Am lovit-o apoi peste coaste. A sunat a gol. Aerul din ea suna sec precum un buhai. Mi-am dat seama că mi-am făcut-o duşman.
Atunci i-am dat drumul.
Din clipa aceea am început să trăiesc şi să simt viaţa. Nu mai aveam soartă.
Aveam un duşman care îmi punea piedici şi încerca să mă înhaţe, un duşman perfid în potriva căruia îmi era mai uşor să lupt decât să îl am aliat...
O seară magică!
Aşa văd eu lucrurile. Şi da! Omul contemporan este suma întâmplărilor pe care le produce. Nu care i se întâmplă. D-aia zilele trecute m-am luat la bătaie cu soarta. Îmi cerea să merg pe aceleaşi drumuri bătătorite de paşii mei, să fac aceleaşi lucruri şi să refuz să văd finalitatea. Nu-mi era deloc greu să fac asta. Aveam oricând la îndemână eterna justificare universal acceptată: soarta... Aşa a fost să fie, lucrurile s-au întâmplat de la sine, nu m-am putut opune implacabilului, ireversibilului etc. În cazul în care, onoratul interlocutor îmi contesta argumentaţia, aveam pregătit arsenalul argumentaţiei de lemn: în atâta răutate cum voiai să fiu? m-a stricat şi pe mine lumea asta păcătoasă... sau: am încercat în zadar să mă opun irefutabilului, dar am fost învins. Sunt convins că toţi m-ar fi înţeles şi s-ar fi regăsit în mine.
Dar nu puteam. Nu m-am născut să fiu ca alţii, a spus omul care s-a luptat cu soarta. Nu vrea să fiu un alt argument, o altă poveste de genul ai văzut şi el a încercat, dar uite ce a păţit (istorie de genul cea a drumeţului necunoscut din deşert care îşi lasă osemintele ca semn de atenţionare pentru cei ce cutează să înfrunte orizontul pârjolit de soare; simbol al resemnării şi al renunţării supreme la luptă). Vreau să mă bat cu soarta.
Eh, şi aici a fost un pic dificil, căci soarta (de gen feminin) nu suportă o luptă dreaptă bărbătească. Ea este delicată. Sensibilă. Suavă. Ea cuprinde luptătorul în mrejele senzual-hipnotice de renunţării la sine şi cere tribut pentru afecţiunea lascivă pe care o arată. Ea nu-şi aruncă omul în luptă (de ce ar face-o? există riscul care existenţa-i să devină efemeră: o luptă poate curma într-o clipă întreaga povestire; în schimb eschivarea laşă în faţa provocării prelungeşte chinul şi deci face mai suculentă povestirea). Ea îl păstrează pentru ea dictându-i să accepte secundele care intră în el şi îl duc spre aceeaşi eternă finalitate: Moartea.
I-am dat chiloţii jos şi am altoit-o la fundul gol. A început să plângă, precum târfa pleznită la fund de Rimbaud, numai că a mea nu era aşa frumoasă. A implorat iertare şi am întrebat-o de ce s-a născut. Nu a răspuns. Am întrebat-o de ce m-a ales pe mine şi a scâncit şi mai tare. Am lovit-o apoi peste coaste. A sunat a gol. Aerul din ea suna sec precum un buhai. Mi-am dat seama că mi-am făcut-o duşman.
Atunci i-am dat drumul.
Din clipa aceea am început să trăiesc şi să simt viaţa. Nu mai aveam soartă.
Aveam un duşman care îmi punea piedici şi încerca să mă înhaţe, un duşman perfid în potriva căruia îmi era mai uşor să lupt decât să îl am aliat...
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu