Ăia au stadioane ultra-performante, nocturne, sponsori, echipamente mega-aerodinamice, sunt hrăniţi ca la carte cu stimulente de efort, sunt plătiţi mai bine şi li se creează condiţii pentru performanţă. Noi nu putem concura cu ei pentru că nu avem nimic din toate astea. Bravo! Asta e justificarea autohtonă de căpătâi pentru orice fel de neputinţă în ABSOLUT orice domeniu. Înainte de a încerca, lansăm sintagma imposibil de realizat şi mascăm astfel incapacitatea noastră naţională de a găsi soluţii la probleme.
În fotbal, de exemplu, regulile sunt aceleaşi pentru toată lumea. Antrenamentele însă au şi o componentă individuală. Întotdeauna cel care va sta peste program să repete un exerciţiu va fi mai aproape de statutul de campion, cel care pleacă la bere sau în club, va fi un talent avorton mort în faşă. Dacă silitorilor le poţi cere performanţă, celorlalţi nu. Atunci, (n.r.întreb eu?), de ce mai sunt plătiţi anti-sportivii de pe terenul de fotbal? Doar pentru a afişa un 11 jalnic la linia de start? Răspuns: Da. Aşa gândesc managerii din industria fotbalului românesc. De vândut un anti-talent nu poţi vinde (n.r. e ţeapă clară) şi Europa te miroase de la o poştă, de făcut bani cu el din drepturi de imagine nu ai cum pentru că este antipatic până şi în ochii propriilor suporteri, de jucat fotbal nu are cum pentru că fumează prea mult şi îşi calculează prea des banii pe care îi are de primit şi nu efortul pe care ar trebui să îl depună.
Ăsta e fotbalul românesc. Asta e mentalitatea naţională în materie de performanţă. Am întâlnit genul ăsta de mentalitate în zona business-corporate. Înainte de a încerca să găsim soluţii, lansăm imposibilitatea realizării. Nu de alta, dar în felul acesta mascăm incapacitatea de a găsi soluţii deşi rolul de manager impune acest fapt. Nu există probleme de când s-au inventat soluţiile. (n.a. aş spune eu). Iar vox mentis autohtonă obturează această căutare frenetică a rezolvărilor blocându-se în imposibilitatea orizonturilor reduse. Sunt extrem de rari tinerii capabili să vadă macro situaţia într-o anumită zonă business. Şi tocmai am aflat care este viitorul lor: oferte din străinătate în domenii similare. Exportăm fotbalişti (n.r. rar), manageri, executive, project manageri, planneri, brokeri şi chiar researcheri. În zadar am încercat să argumentez în favoarea acceptării statutului actual şi implicit a continuării activităţii în România.
Ştiu sigur că dacă vor pleca, peste doi ani le va fi mai bine. Cine le poate garanta acelaşi lucru în ţara asta? Asta independent de ceea ce fac ei pentru că sunt nişte adevăraţi performeri, în nici un caz imposibilişti.
O seară magică!
În fotbal, de exemplu, regulile sunt aceleaşi pentru toată lumea. Antrenamentele însă au şi o componentă individuală. Întotdeauna cel care va sta peste program să repete un exerciţiu va fi mai aproape de statutul de campion, cel care pleacă la bere sau în club, va fi un talent avorton mort în faşă. Dacă silitorilor le poţi cere performanţă, celorlalţi nu. Atunci, (n.r.întreb eu?), de ce mai sunt plătiţi anti-sportivii de pe terenul de fotbal? Doar pentru a afişa un 11 jalnic la linia de start? Răspuns: Da. Aşa gândesc managerii din industria fotbalului românesc. De vândut un anti-talent nu poţi vinde (n.r. e ţeapă clară) şi Europa te miroase de la o poştă, de făcut bani cu el din drepturi de imagine nu ai cum pentru că este antipatic până şi în ochii propriilor suporteri, de jucat fotbal nu are cum pentru că fumează prea mult şi îşi calculează prea des banii pe care îi are de primit şi nu efortul pe care ar trebui să îl depună.
Ăsta e fotbalul românesc. Asta e mentalitatea naţională în materie de performanţă. Am întâlnit genul ăsta de mentalitate în zona business-corporate. Înainte de a încerca să găsim soluţii, lansăm imposibilitatea realizării. Nu de alta, dar în felul acesta mascăm incapacitatea de a găsi soluţii deşi rolul de manager impune acest fapt. Nu există probleme de când s-au inventat soluţiile. (n.a. aş spune eu). Iar vox mentis autohtonă obturează această căutare frenetică a rezolvărilor blocându-se în imposibilitatea orizonturilor reduse. Sunt extrem de rari tinerii capabili să vadă macro situaţia într-o anumită zonă business. Şi tocmai am aflat care este viitorul lor: oferte din străinătate în domenii similare. Exportăm fotbalişti (n.r. rar), manageri, executive, project manageri, planneri, brokeri şi chiar researcheri. În zadar am încercat să argumentez în favoarea acceptării statutului actual şi implicit a continuării activităţii în România.
Ştiu sigur că dacă vor pleca, peste doi ani le va fi mai bine. Cine le poate garanta acelaşi lucru în ţara asta? Asta independent de ceea ce fac ei pentru că sunt nişte adevăraţi performeri, în nici un caz imposibilişti.
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu