Promoţie la învinşi

E adevărat, în viaţă nu există numai campioni. Cineva trebuie să îi şi aplaude, să îi trateze cu invidia şi cârcoteala neputincioasă, atât de specific naţionale. Totuşi în ultima vreme constat o super-promoţie la învinşi. Oameni care au abandonat în lupta cu viaţa. Se târăsc de pe o zi pe alta şi se mulţumesc cu firimiturile rămase la masa zeilor.
Stau pe la colţuri, cârcotesc şi bârfesc (singura ocupaţie care le umple gura din plin). Apoi se retrag şi îşi plâng de milă. Juisarea existenţială maximă este atunci când împărtăşesc suferinţa celor din jur. Chiar dacă interlocutorul zâmbeşte complice, mimând adeziunea la suferinţă, plângerea de milă rămâne un monolog. Este firesc să fii absent la mugetul victimar, pentru că înfrângerea şi abandonul sunt contagioase. E un gest reflex de autoconservare a propriei entităţi individuale să ignori bocetul. În plus, în faţa monumentului de egoism reprezentat de omul care se vede pe sine ca victimă, până şi regii pălesc.
În optica înfrântului, nu există nimic pe lume în afară de propria-i durere. Exteriorul e împroşcat cu ură pentru că îndrăzneşte să rămână insensibil în faţa suferinţei amplificate de un bocet constant, utilizat precum o incantaţie.
Când trec campionii aruncă discret cu noroi îi ei şi dau vina unul pe celălalt (ca-n "Scrisoarea I" a bătrânului jurnalist Mihai Eminescu). "Nu eu am fost..." ţipă laşitatea, iar ţaţele îi ţin isonul pentru că leul e prea plictisit să mai ragă impunând respect.
Dacă este să privim evolutiv fenomenul (paradoxal, istoria e ciclică) înseamnă că de la anul începem să ne scriem istoria. După un an deconstructivist, de critică meschină şi răutăţi subumane trebuie să urmeze (logic) un reviriment.
PS: Eu unul sunt mega-fericit pentru că Gaşca se va înmulţi cu doi mici juniori: Tzache şi Colo jr.
Din fericire timpul ne obligă să fim creativi... fie îşi în sensul pro-creativ al termenului.