In memoriam Adrian Păunescu. Să iertăm naţia repetentă la istorie

Istoria nu se scrie în club. Dar (aşa cum făcea Ştefan cel Mare după fiecare bătălie dând poruncă părinţilor să îşi bată copiii până cădeau leşinaţi să nu uite că eroii neamului şi-au dat viaţa pentru ca ei să trăiască neatârnaţi) cine să mai rostească precum cronicarii "aceste vremuri leagăn de învăţătură fi-va pentru urmaşi" unor copii sărăciţi în duh, care nu mai au altă mulţumire decât secunda următoare. Într-o societate lipsită de valori, de principii axiologice şi concepte liant către ziua de mâine, într-o societate numită arbitrar românească pentru că (fiţi sinceri şi recunoaşteţi) de multe ori nu există RUŞINE mai mare decât aceea de a spune că eşti român, atunci când eşti la masă cu Occidentul sau cu America frumos strălucitoare, istoria a devenit o amintire seacă a secundei care a trecut.
Ieri nu a existat niciodată dacă nu a însemnat ceva personal. Mâine nu există oricum, pentru că somnul care stinge un azi e prea adânc pentru a menţine conştiinţa trează. Asta este ţara în care trăim...
Pe 5 noiembrie 2010 a murit un episod frumos dintr-o epocă gri. A murit omul care rostea vise şi mii de oameni uitau de dictatură şi deveneau preţ de câteva ceasuri "oameni liberi, democraţi" şi îndrăzneau să critice (a nu se uita laşitatea naţională din cei 25 de ani de dictatură) o orânduire socială opresivă. Nu îndrăzneau să o dărâme, dar o avertizau că o vor schimba. Şi au făcut-o. La trei ani de la ultima ediţie a Cenaclului Flacăra. În decembrie '89.
În ultimii 80 de ani, românii au fost absenţi la întâlnirea cu istoria. Au păşit obedienţi pe drumul croit propagandistic de "soartă". Şi s-au jertfit pentru un concept "libertate" pe care l-au abandonat imediat ce au dat de greu.
Mă uit la copiii de azi şi mă dare sufletul. Nu vor creşte cu Esenin, Ştefan Augustin Doinaş, Eminescu, Minulescu, Nichita, Sorescu, Bob Dylan şi Adrian Păunescu. Nu vor avea alte modele decât cele de la televizor, din cluburi şi de pe internet. Iar internetul, televizorul şi mai ales cluburile nu vor sădi niciodată în sufletul lor sentimentul de român. Ci cultura... (ce naiba mai e aia?)
A murit un om care putea strânge mii de oameni sub versurile sale. A murit unul dintre ultimii român. Pentru că noi, restul, după cum spunea şi istoricul Lucian Boia "începem să ne emancipăm, să devenim cosmopoliţi, internaţionali şi să asistăm pasiv la disoluţia sentimentului naţional".
Odată Legea Învăţământului aprobată în forma dorită de UDMR vom învăţa încet-încet ungureşte pentru că (eu unul recunosc) am vrea să facem concedii în Miercurea Ciuc, Mureş, Covasna sau Harghita. Eh, dar asta se va întâmpla abia peste 10 ani. Nu acum. E viitorul pe care îl pregătim pentru copiii noştri, nu pentru noi. Noi o să fim bătrâni şi o să ne dorim să murim ca în "Eterna Povară", pentru că vom fi muritori de foame.
Iartă, Doamne naţia care a uitat să fie română! Iartă, Dumnezeule greşeala de a fi civilizat, ascultător la nişte voci de conducători care nu merită atenţie. Şi mai ales, iartă-ne Doamne că iertăm şi ce nu ar trebui iertat!
Dumnezeu să te ierte Adrian Păunescu!