Fiecare generaţie dezvoltă independent un sistem de principii care o individualizează şi o ocalizează istoric pe un anumit segment evolutiv. Dacă înainte de '89, individul adopta comportamental ideologia comunistă şi se definea pe sine prin apartenenţa la o anumită pătură socială (atent marcată pe eşichierul identitar al comunităţilor profesionale naţionale), după '90 a urmat haosul. Generaţia mea s-a confruntat în mod indiscutabil cu cea mai mare ofertă de modele culturale şi totodată cu disoluţia rapidă a fiecărui calup de principii funcţionale care legitima fiecare model în parte. Ce model să alegi când personalităţile cu aură mitică se dizolvă rapid şi pică de azi pe mâine în derizoriu.
Totuşi s-au dezvoltat câteva tare funcţionale în mentalul colectiv. Le numesc generic principii pentru că legitimează de cele mai multe ori acţiunile şi deciziile multora dintre noi:
1. Altul a reuşit în viaţă (carieră) pentru că: a fost linguşitor, a avut pile, a trişat. (apare pe fondul inadecvării mentale la gândirea concurenţială impusă de economia de piaţă)
2. Am fost victima celor din jurul meu (n.a. este sinonimă cu vina nu este a mea, eu am făcut tot posibilul dar...) - plasarea greşelii în exterior poate avea consecinţe benefice dacă generează o nouă încercare competiţională. La noi însă legitimează un eşec şi atât. Mai mult, justifică neputinţa generalizată şi predispune la resemnare
3. Vânătoarea instinctivă de mici ciupeli sau a combinaţii - modelul de succes pentru mulţi este cel care îşi suplimentează veniturile din atenţii, bacşişuri etc, nu din performanţe individuale de excelenţă în cadrul jobului (n.a. aici este vorba de o tară ereditară postdecembristă specifică "băieţilor deştepţi" şi afacerilor cu statul)
4. Altul fură, d-aia are. Eu nu fur şi deci nu am - o cutumă lozincardă lipsită de noimă, consacrată în subconştientul colectiv ca o legitimare a înfrângerii şi neputinţei. Silogismul este foarte prost având în vedere că justifică sărăcia individuală prin comparaţie. Nu există legături logice între bogatul care fură (n.a. generic) şi săracul care de fapt nu este furat în mod direct de către bogat. El nu a avut niciodată banii care sunt în contul celui care îi are
5. Comparaţii la vârf - dacă într-o societate occidentală individul se raportează firesc la pătura socială superioară proximă, la noi comparaţia se face la vârf. Aşa apar sintagme de genul de ce ăla (deputat, om de afaceri etc) are că mi-a fost coleg în fabrică şi eu nu am. Dacă de multe ori astfel de poveşti urbane dezvăluie acte de corupţie, nu este deloc accidental. Problema este că o pretinsă invocare a onestităţii omului de rând legitimează mentalitatea de perdant. În mod sigur, prin substituţie, orice individ care ar fi văzut oportunitatea de a se îmbogăţi după '89 ar fi făcut-o uitând de onestitate şi principii. Nevăzând oportunitatea, s-au căutat justificări ulterioare.
Problema celor 5 anomalii este că împiedică evoluţia firească a societăţii către o filosofie funcţională de tip capitalist. Lipsa iniţiativei şi non-implicarea în propriul destin sunt vectori nuli în canalizarea energiilor funcţionale ale individului de a-şi schimba statutul. Îl invoc aici pe Dinu Păturică în opoziţie cu Ghiţă, din "Moara cu noroc". Primul este arivistul balzacian care ştie clar de unde pleacă şi unde trebuie să ajungă (n.a. cunoaşte regulile jocului şi, fără a le comenta sau contesta, le aplică pentru a câştiga) celălalt se trezeşte peste noapte cu visul la uşă şi acceptă să urce pe scara socială fără a face practic nimic...
O zi magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu