Dragostea dictatorului faţă de patrie se metamorfozează dintr-un fanatism patriotard, la început, într-un lozincardism propagandistic demagogizant. Confortul şi liniştea interioară sînt compromise datorită unei permanente frici de comploturi, „duşmanii poporului“ sînt de fapt duşmanii lui, iar demascarea lor în public prin propria-i voce nu-i decît o metodă de a-şi verifica încă o dată supuşii de fidelitate.
Revoluţia ca fenomen literar se plasează într-o lumină mitică fiind inserată în sfera semantică a luptei împotriva opresorului alb. Imponderabilitatea constantă a acţiunii anarhice a luptei de gherilă este susţinută de atemporalitatea absolută a mişcării sociale. Personajele transced orice limite umane, timpul istoric refuză ierarhizarea cronologică în favoarea unei permanente rescrieri din memorie, lumea virtuală devine un imens ring în care se experimentează noi formule literare, noi artificii romaneşti.
„Lupta cu literatura“, prezentă cel puţin în infrastructura textului, dacă nu chiar în prim-planul său, atît la Roa cît şi la Marquez, este practic inexistentă la Inclan, însă personajul creat de el, găseşte o legitimare arhetipală interesantă dacă plecăm de la ideea că totuşi întreaga acţiune se plasează într-o ţară latino – americană nedeterminată[1]. Iluzoriul, incertitudinea transformă realitatea romanescă orientînd-o către vechile legende Inca.
Apropierea firească de opresorul spaniol, de conquistadorul temerar şi crud, a dictatorului nu este decît un element disparat al unei reacţii inconştiente analoge a indianului în faţa pericolului. Atitudinea „omului de rînd“ se va modifica simţitor în paginile romanului, la Marquez, în Toamna Patriarhului, spre exemplu, se descoperă iluzia unui sentiment paradoxal numit de Alain Vuillemin iubire–teamă–ură, amplificat de o emoţie a grandorii[2]. Dictatorul este atît marele gînditor al patriei cît şi destinul ei, aleatoriul, hazardul, moira romanului modern se vor traduce în mod arbitrar prin toanele unei personalităţi supraindividualizate. Imaginea dictatorului produce în ochii supuşilor teroare, teamă, ură, dar şi siguranţă, linişte pentru că prezenţa reală a dictatorului înseamnă în primul rînd absenţa temporarităţii, dar şi un conservatorism imuabil şi reconfortant într-un timp mort. Nimic nu se poate întîmpla într-un stat în care conducătorul plonjează în afara istoriei şi păstrînd o oarecare distanţă faţă de exterioritate, asemeni unui ascet[3], se „îngroapă“ singur în legende populare, existenţa lui fiind asemeni unui „datum“ universal pentru lume.
Dictatorul este pe de o parte imaginea zeului alb[4], a spaniolului cuceritor, exponent mai mult sau mai puţin fidel al unei religii diferite de cea a indienilor, o religie pusă sub semnul sacrificiului de sine, şi pe de alta reprezentarea conducătorului indian, exponentul cultural al liderului crud şi extrem de rău cu supuşii. Codul cultural al indianului atribuie conducătorului o aură divină el depăşind de multe ori pînă şi nivelul de intermediar între oameni şi divinitate. De aici autovictimizarea şi pasivitatea ţăranului de rînd în faţa unui regim totalitar. Consolarea indianului este de fapt abandonarea sinelui în sfera mitului, refuzul realităţii fiind unul motivat istoric.
Dictatorul pe de altă parte depăşeşte istoria nu prin neparticiparea sa directă sau prin ignorarea micimii evenimenţiale a unei realităţi care îşi refuză complet temporaritatea, ci prin măreţia şi grandoarea pe care aura mitică de conducător absolut i-o conferă necondiţionat. Legendele şi poveştile ce-i sînt dedicate dezvoltă o istorie mitică, atemporală, paralelă realităţii instituţionalizînd supremaţia incontestabilă a Zeului – conducător.
Singurătatea dictatorului devine sinonimă cu abandonarea voluntară a vieţii sociale şi retragerea sofică (cu evidente referiri la motive biblice) în sine. Marquez, în Toamna Patriarhului, alătură retragerii dictatorului şi singurătăţii sale o motivaţie patologică, alternativa livrescă la mitul însingurării voluntare fiind de fapt paranoia conducătorului.
[1] Ramon del Valle – Inclan, Tiranul Banderas – Curtea Miracolelor, Ed. PLU, Bucureşti 1967, Pag. 21
[2] Alain Vuillemin, Dictatorul sau Dumnezeul trucat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
[3] Gabriel Garcia Marquez, Toamna Patriarhului, Ed. Univers, Bucureşti, 1979
[4] Roland Barthes, Mitologii, Institutul European, 1997, Bichon printre negri, pag. 82
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu