Dictatorul imaginar - Intro - Episodul 2

Viaţa e un pariu pentru secunda ce vine

Studiul de faţă îşi propune să observe maniera în care dictatorul sud‑a­me­ri­can, construct sintetic şi depersonalizat, devine un element de referinţă în de­fi­ni­rea unei modernităţi romaneşti programatice hispano-ame­ri­cane. Legitimarea ar­hetipală precum şi analiza atentă a structurilor mitice constitutive sînt punctul de plecare într-un studiu ce nu s-a dorit unul exhaustiv, ci mai degrabă unul aplicat. Astfel vom observa cum legendele sud-americane pre­cum şi panteonul eroilor indieni devin elemente axiologice pentru scriitura, care renunţînd la paradigma conceptuală a barocului spaniol, acceptă formula ro­manescă impregnată de un indigenism conceptual. Vom vedea cum modernitatea sud-americană se conturează pe fundamente folclorice, de tip canonic, modelându-le armonios într-un etern proces livresc de luptă contra normei literare.

            Tiranul Banderas, romanul galicianului Ramon de Valle-Inclan, este, după cum observa şi Darie Novăceanu, punctul de plecare într-un demers literar te­me­rar. Interesant de remarcat este următorul aspect: spaniolul Inclan scrie un roman despre dictatura sud-americană autentificînd drept postulat ideea că spaţiul Ame­ri­cii Latine devine pentru Europa unul al experimentului şi al proiecţiilor ima­gi­nare. Scriitura lui Inclan este importantă pentru studiul de faţă din două puncte de vedere: Marquez şi Carpentier îl recunosc pe galician drept precursor şi legiti­mea­ză într-o oarecare măsură canonul european (Virgil Nemoianu) de tipul baro­cu­lui ca mentalitate (Edgar Papu), a cărui variantă manieristă este romanul sud-american.

            Alegerea celor trei romane hispano-americane a avut ca punct de plecare coincidenţa apariţiei concomitente (1975) şi studiul dedicat lor de Mario Benedetti Il recurso del supremo Patriarco. Apogeul fenomenului dictatorial radiografiat literar sub forma ipostazierii universale a absolutismului modern este atins prin romanele celor trei scriitori de primă mînă.

            Metamorfoza structurală a personajului central nu este decît o manieră de a parodia în manieră rabelaisiană un moment absurd, încă de actualitate, din istoria universală, consolidat pe nucleul alienat reprezentat de personalitatea tiranului.

            Studiul de faţă încearcă să se limiteze la analiza strict literară a personajului literar central, considerînd drept firească limitarea la nivelul textului. Spunem acest lucru datorită problemelor cu care s-a confruntat critica occidentală în a repera istoric personajul romanesc. Anti-mimetic prin definiţie, romanul
sud-american poate înregistra inflexiunile discursive ale scriiturii cri­tic-analitice, însă nu poate calcula matematic proporţia în care se înregistrează şi se consem­nea­ză realitatea în text (cum ironic insinua Carpentier într-un interviu).