 |
| Nu există piedici, ci doar provocări |
Lumea arhetipală pe care indianul sud – american reconstituie realitatea este un veritabil monument estetizant, iar modificările structurale pe care inconştient le produce sînt de fapt coordonate axiologice în universul impregnat de o istorie mitică. Literatura stimulează imaginaţia devenind pentru lector un veritabil element hipnotizant, misterul şi aleatoriul scriiturii dezvoltă în cititor valori şi structuri coerente consolidate de fiecare dată pe o paradigmă raţională. Nevoia de minciuni, resemantizată în nevoie de literatură, este o trăsătură legitimată ontologic, pentru că: Ficţiunea […] îmbogăţeşte existenţa, o completează şi, un timp, […] salvează de condiţia tragică, omenească: aceea de a visa mereu mai mult decît ceea ce pot realiza cu adevărat[1]. Imaginea pe care perspectiva arhetipală o restructurează devine în scriitura sud-americană atît un experiment livresc cît şi un act resurecţionist. Indianul vede lumea aşa cum au văzut-o şi strămoşii săi şi trebuie să o povestească mai departe întocmai[2]. Devierile de la filonul iniţial nu sînt de fapt decît ecouri timide ale unor voci auctoriale. Astfel se dezvoltă atît în literatura populară cît şi în beletristică o imagine impunătoare, colosală, aceea a Dictatorului.
Autoritatea absolută, personajul tare, în terminologia lui Vatimo, este o constantă definitorie pentru scriitura istorică de tip clasic, însă reluarea paradigmei în scriitura modernă produce modificări de esenţă la nivelul fundamentării universului romanesc. Analiza psihologică, schimbarea perspectivei analitice, reorientarea şi chiar modificarea totală a vocii narative sînt constante axiologice în demersul creator. Abordarea fenomenologică permite o „diluare“ a esenţei arhetipale de tip axiomatic permiţînd dezvoltarea unei noi scheme structurale a romanului în care coordonata temporală nu mai este un indiciu de re-evaluare a verosimilităţii.
Lucrarea de faţă nu îşi propune să analizeze modificările de sorginte socio-politică ce au influenţat viaţa indianului sud-american, decît în măsura în care acestea se regăsesc în cîmpul experimental al unei literaturi în care pitorescul se îmbină într-o armonie desăvîrşită cu elementul de factură livrescă european. Literatura sud-americană, neavînd coordonatele canonizante ale unei tradiţii literare, se naşte o dată cu primele „texte“ populare şi se va plasa încă de la început sub semnul negării, al reacţiei non-violente, prin cuvînt, la o istorie care a scăpat de sub privirile Zeului.
În mod evident, se poate face legătura pe plan cultural, cu paradigma extrem de complexă, canonică, chiar, a Principelui lui Machiavelli, însă ne rezervăm libertatea de a renunţa la invariantele culturale europene, pentru a descoperi atît pitorescul lumii noi, cît şi permanenta tendinţă de autodefinire prin diferenţiere a literaturii sud-americane. Dimensiunea, să-i spunem, arhetipală a scriiturii devine treptat un veritabil joc livresc. Scriitorul se joacă întrupînd zei şi mituri sintetice în jurul cărora se va înfiripa o lume agonică, în sensul unamunonian, în care logica este depăşită iar unica explicaţie valabilă ar fi analogia: …s-a mai întîmplat şi altora… ţi se va întîmpla şi ţie[3].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu