Dictatorul imaginar - episodul 1

Nu lăsa pe altul să-ţi trăiască secunda!

Structural vorbind liderul maxim este de fapt concentrarea unei necesităţi ontologice a societăţii de subordonare a propriului viitor. Astfel populaţia renunţă la reflexele identitare, la individualismul democratic, la acceptarea libertăţii celuilalt în detrimentul libertăţii personale impuse de o voce unică şi autoritară. Individul din societatea dictatorială se identifică până la disoluţie în masa socială amorfă numită magistral de dictator: popor. Minciuna propagandistică unificatoare şi totodată destructivă identitar este contopită într-un soi de naţionalism greoi, de doctrină socialistă de cele mai multe ori.

            România a reuşit în proporţie de aproximativ 50% să rupă cordonul ombilical care o obliga identitar să se revendice pe sine dintr-o dictatură puternică şi să îşi asume spiritul democratic. Cu toate astea, încă resimte nevoia de a se defini pe sine în inerţia unui spirit absolutist. Astfel, Românul 0 (sintagmă folosită în cazul epidemiei cu virusul gripei aviare) văzut ca o entitate in nucae care sintetizează esenţa naţională a întregului popor, simte nevoia ca deciziile personale să fie preluate de o entitate străină lui.

            Din cele mai vechi timpuri omul a avut nevoia de a disocia liberul arbitru de fatidic. Prezenţa demonicului sau a paradisiacului în existenţa cotidiană a devenit de-a lungul evoluţiei istorice a individului contemporan justificarea supremă a reuşitelor sau a eşecurilor individuale. Conceptul de soartă a apărut ca o confirmare a neputinţei personale de a stăpâni propriul viitor. De a-l anticipa şi controla implicit. Nevoia de ordin s-a ivit în contextul confuziei extinse la nivel identitar. Aşa a apărut dictatorul.

            Omul providenţial care a umplut golul şi şi-a asumat vina deciziilor. În seama lui a intrat atunci păcatul alegerii (liberul arbitru). El răspunde pentru vina noastră pentru că el a hotărât viaţa noastră. Nesiguranţa zilei de mâine, incapacitatea de a găsi soluţii şi de a face ca viitoul să fie previzibil individual au făcut ca dictatorul să devină o necesitate. Şi el s-a ivit...

            Însă pentru a se impune are nevoie de o recunoaştere socială masivă. El însuşi are nevoia de a se legitima pe sine ca vox populi universalis. Singurul inamic cu care trebuie să lupte pentru a câştiga, în contextul României contemporane, este însăşi democraţia şi economia de piaţă. Distrugerea capitalismului şi a promotorilor săi este un deziderat suprem pentru a impune un ordo rerum alienant în care individul se amorfizează într-o societate obedientă capriciilor demagogizante ale unui lider paranoic.

            “Evoluţia” unui stat dictatorial este una singură: enclavizarea. Societatea se mută sub o cupolă de sticlă, ruptă din contextul internaţional, şi este condusă strict de un regim de teroare coordonat de o poliţie politică sau de serviciile de securitate naţională. În masa amorfă încep să apară informatorii şi relaţiile interumane se alienează sever, în conformitate cu paranoia supremă a dictatorului. Relaţiile sociale se traduc simplist: celălalt îţi vrea răul, te poate turna la servicii. deci fă-i rău înainte să te distrugă el. Sfârşitul istoriei.