Pe vremea când eram profesor, simţeam o euforie fantastică în momentul în care descopeream în clasa mea (de gimnaziu) personalităţi. Într-o lume plată, amorfă, în care arareori vezi sclipirile individualităţii, te bucuri copilăreşte atunci când vezi că în loc să execute ce tu i-ai dat de învăţat, copilul se răzvrăteşte. Manipulează informaţia oferită de tine, o răstălmăceşte şi îi dă un nou sens. Aşa se naşte ideea. Aşa se nasc personalităţile, acele entităţi de care are nevoie orice societate.
Din "fericire" personalitatea (definită prin excelenţă ca diferenţă faţă de celălalt sau de norma impusă) se apropie de asfinţit. Nebunii frumoşi sfârşesc în cele din urmă în a deveni simpli executanţi. Se perfecţionează în punerea în aplicare a directivelor, fără a se mai obosi să inoveze.
Moartea inovaţiei înseamnă moartea evoluţiei, a personalităţii, plafonarea absolută şi blocajul economic mondial proorocit magistral de filosoful Yoshihiro Francis Fukuiama ("Sfârşitul Istoriei"). Taman acum când speram să ne branşăm mimetic (aşa cum a făcut-o de secole) la paradigma deconstructivistă a lui Derrida, am obosit să mai fim noi înşine, ca naţie.
Păcat. Eu unul voi continua să îmi suprind destinul, pregătindu-i de fiecare dată un alt "mâine" decât cel hărăzit de el.
Măcar atât. Poimâine va fi de asemenea o surpriză pentru că... trecutul nu devine amintire decât atunci când se întâmplă rupturi de ritm. Restul e supravieţuire: respiraţie, mâncare, hidratare etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu