În tentativa mea de a descoperi esenţa naţională (evident pe timp de traziţie criza identitară loveşte crunt) am mai descoperit o coordonată identitară naţională: spălatul pe mâini. Evident, nu în sens concret, ci figurat. Dacă ar fi fost o cutumă naţională, am fi fost, probabil, cea mai igienică naţie şi am fi scăpat de tradiţionalul negru sub unghi. Dar negrul sub unghi rămâne unde l-au lăsat strămoşii, iar noi continuăm să ne spălăm pe mâini de ceea ce nu ne convine.
O cultură evoluează în momentul în care îşi asumă inclusiv acţiunile care nu îşi ating decât parţial scopul. Se perfecţionează utilizând analogic precedentul imperfect. La noi e taman pe dos. Nu ai acţionat după cum ţi s-a dictat, înseamnă că ai greşit. E o percepţie eronată asupra amprentei individuale într-un sistem de gândire capitalist. În contextul neo-liberalismului de tip contemporan, soluţiile de sublimare a imperfecţiunii primează în faţa executării unui ordin. Astfel, amprenta personală, fundamentată pe o percepţie globală a realităţii sociale actuale, devine un punct de reper în cuantificarea performanţei într-un domeniu de pionierat pentru sistema de gândire specific românească. Conform acestui principiu, o eroare poate deveni peste noapte premisă în societatea de tranziţie, care duce lipsă de astfel de repere tari. În consecinţă, corectarea ei poate duce la dezechilibre şi respectiv canonizări inutile în conformitate cu analogia au făcut-o şi alţii, deci e bine.
Eh, lăsând la o parte valenţele originalităţii în contextul unei sisteme de gândire de genul nimic nu e perfect, totul poate fi refăcut sau desfăcut, surprinzătoare este adaptabilitatea naţională la dezicere. Astfel, în faţa criticilor aduse pe o acţiune finalizată, românul reacţionează în proporţie de 99%... spălându-se pe mâini. Nu a fost vina mea, nu am vrut să iasă aşa, dacă nu făcea X sau Z, lucrurile ieşeau altfel etc. Scuze, explicaţii etc. Suntem maeştri la capitolul ăsta.
Bizar este că în logica lucrurilor, orice crâmpei de originalitate, amprentă personală sau mod individual de a face ceva presupune un grad de eroare. De ce? Pentru că evaluarea se face în funcţie de un datum firesc, deja realizat în societate. Astfel, orice idee revoluţionară este eronată din punctul de vedere al sistemului de gândire anterior ei. Saltul înainte se face tocmai acceptând ideea nouă şi adecvându-ne ei, nu distrugând-o printr-o raportare la trecut (ce s-a făcut cândva şi a fost bine).
Evităm laudele pentru că ne imagină că acestea consacră mituri şi desfiinţăm doar de dragul de a ne consolida poziţia. Efectul final: amorfizarea, plafonarea, uniformizarea.
P.S. Uitându-mă la documentarele despre Revoluţie am realizat cât de mult ne-a intrat în sânge ordinul direct. Suntem executanţii ideali ai acestuia, iniţiativa, însă, lasă de dorit. Şi atunci când o avem, ne spălăm repede pe mâini de ea.
Tot înainte scumpă patrie! Viitor (ce-i aia?) măreţ fiii tăi clădesc!
O zi magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu