Am auzit pe stradă zilele trecute eterna sintagmă (rostită demult de o persoană dragă mie) "Nimic nu e întâmplător toate au un rost". Evident m-am întors şi am privit sursa vorbelor. O gură. Ca oricare alta.
M-am uitat în jur şi am văzut cum stau lucrurile. Viaţa e un puzzle frumos. Nimic nu e întâmplător. Piesele sunt frumos decupate şi aruncate pe masă. Ăsta ar fi destinul. Dar cine asamblează piesele între ele? Eh, cum cine? Eu. Piesele sunt viaţa mea. Cum le aranjez? Cum vreau eu, nu cum vor alţii. Care este scopul? O imagine cât mai amplă a a unui tablou pe care peste ani şi ani îl voi povesti nepoţilor.
Puţini reuşesc, însă, să monteze piesele în aşa fel încât viaţa lor să semene cu tabloul gândit de Creator. Şi mai puţini reuşesc să dea o formă coerentă de tablou. Piesele rămân de cele mai multe ori vânzolite pe masă, şi mutate din când în când de câte un vânt numit "Spune-mi Ce Să Fac, Pentru Că Singur Nu Pot". Şi atunci rezultatul se numeşte viaţa mea trăită după cum au zis alţii.
Însă atunci când pui singur mâna pe piese şi le aşezi pentru obţine o imagine cât mai completă a tabloului numit de Creator "viaţa ta", orice mişcare are în spatele ei o filosofie existenţială. Dacă mutarea este la voia întâmplării şi piesele se aşază arbitrar, un haos dadaist se instituie autoritar peste tot ce însemni "tu".
Concluzie: nu îţi rupi piciorul decât dacă păşeşti la întâmplare, nu greşeşti dacă faci ceva, ci doar atunci când NU faci. Orice ai face, oricând şi oricum, poate fi convertit într-o clipită într-un succes dacă are în spate o filosofie existenţială care îţi aparţine.
O seară magică!
PS: Dacă vă sună mai bine o altă variantă impersonală de salut, "seara magică" e convertibilă. Că aşa vreau eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu