Aşa suna un jurământ pe care mi l-am aruncat singur în studenţie. Savurasem pe îndelete o infuzie de Popper, Bourdieu şi "realism magic" sud-american şi am simţit atunci cum simultaneitatea pragmatică socială se contopeşte armonios cu metafora pe care mi-o cadenţa sufletul. Mi-am dat seama că balaurii nu îi sperie decât pe cei care cred în ei şi căderile nu există decât pentru cei care nu cred în aripile pe care le au ataşate pe spate. Mi-am dat seama că cel mai important lucru din viaţa mea este cel pe care îl simt. Am realizat că zâmbetul nu este decât reacţia sinceră la contactul cu un suflet prieten. Din clipa aia m-am hotărât să nu mai râd niciodată cu jumătate de gură. Şi asta pentru că realitatea este de fapt ceea ce vreau eu să fie. Şi nu pot crede în ceva pe jumătate adevărat... Pentru că "acum" este... de fapt un "eu contextual".
De atunci râd tot timpul...
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu