Oamenii care obosesc prea uşor nu fac ceea ce le place. Dacă nu fac ceea ce le place, ar trebui ajutaţi să îşi găsească drumul predestinat. Nu poţi trăi o viaţă întreagă în oboseala unei munci care îţi displace profund. Nu te poţi plânge că munceşti decât atunci când faci ceva ce nu este pentru tine. Nu poţi crea, nu te poţi manifesta dacă faci un lucru doar pentru că trebuie. Şi atunci trebuie să te re-orientezi. Drumul tău este altul.
Nu îţi poţi bate joc de munca ta invocând pretexte penibile. E creaţia ta. Eşti tu într-o formă materială, comercială. Eşti tu. În momentul în care creezi un lucru care te epuizează, în realizezi prost. Asta e clar. E ca şi cum ai poza în momentul cel mai important din viaţa ta, la nuntă sau la botezul băiatului tău, cu o grimasă scârbită şi dezinteresată. Poza asta va rămâne peste veacuri. Ăsta vei fi tu pentru nepoţii tăi. Un îmbrânzit inutil care nu-şi găseşte locul nici în propria viaţă.
Iubesc ce fac şi simt cum prin literele pe care le aştern pe hârtie curge sângele meu. Sunt mândru că fac ceea ce îmi place şi că-mi pavez singur drumul prin viaţă. Merg pe drum asfaltat pentru că am grijă să îl "aduc la negru" din timp. Niciodată mâine nu mă va prinde cu un metru sau doi de asfalt pe drumul meu. Voi pregăti din timp drumul pentru ca paşii să nu guste mâlul pietros şi mlăştinos. Dacă ştiu că vreau să alerg în faţă 100 de metri, îi voi pregăti cu mult timp înainte de intra în cursă. Pentru că ştiu că la sosire vor ajunge numai cei mai buni. Şi eu pentru asta trăiesc: să fiu cel mai bun. Sau cel puţin mai bun decât am fost ieri...
Restul, nu contează. Istoria notează doar rezultatele, nu explicaţiile neputinţei... oboselii ontologice.
O zi magică!
P.S. Poza e făcută pe vremea când eram în Casa Presei şi nu exista oboseală pe lumea asta. Eram după o delegaţie în care nu dormisem de aproape 60 de ore... Prietenii ştiu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu