De ce să nu muşti tu primul să vezi cum reacţionează celălalt? De ce să nu încerci atacul dacă îl simţi pe altul mai puternic? Genul ăsta de mentalitate era perfect funcţional în stretegia de luptă a Evului Mediu. Atunci aristocraţia occidentală, aflată în plină luptă pentru supremaţie, încerca să se impună în luptă lansând preceptul eronat: cine atacă primul e mai viteaz. Chiar dacă pierde, o face eroic ca un David biblic fără praştie în faţa unui Goliat înzorzonat cu fel de fel de armuri şi arme sofisticate.
În secolul XXI mentalitatea românilor nu e departe de evul mediu. Atacul de control se poartă pentru a reconfirma o poziţie favorabilă, dar incertă prin simplul fapt că este fundamentată pe un piedestal fără conţinut. E simplu: după ce ţi-ai creat o carcasă plină de justificări şi explicaţii, e greu să faci faţă unui personaj care îşi calculează timpul în succese. Şi atunci ataci. În felul ăsta îţi confirmi poziţia şi transformi carcasa de neputinţe în straiul de gală al unui cavaler erou.
Orgoliile formale sunt la loc de cinste într-o Românie în care performanţele informale sunt rapid revendicate ierarhic. Iubesc ţara în care idealul personal devine bun comun (ca în comunism) atunci când devine succes. Se aşterne pe masă şi toţi cei prezenţi se înfruptă. Mai puţin bucătarul, care ştie că mai are de pregătit un alt obiectiv triumfal.
Ador mentalitatea de hienă, muşcătura în gol, lansată doar de dragul de a strica orânduirea celuilalt. Ştiu la ce să mă aştept şi asta mă face să râd. Să dansez dionisiac printre orgolii, să onorez zâmbind ideea vizionară şi să merg mai departe. Îmi apăr idealul pentru că e parte din mine, mă lupt pentru el pentru că este destinat celor care îl fac realizabil. Îi apăr de hiene pe luptătorii mei şi ucid zmeii pentru a le croi drum.
La capăt nu poate fi decât happz end... Că aşa e în visele lui Făt Frumos...
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu