În şcoala generală îndrăgeam la nebunie fizica. Deşi părinţii mei sunt profesori de limba română, eu dădeam semne, în urmă cu 20 de ani în urmă, de reale deprinderi realiste. Am ajuns şi la olimpiadă pe judeţ. Mă simţeam zeu peste o lume care mă descalificase din start.
Totul până într-o zi. Din dorinţa de a arăta că pot mai mult decât ceilalţi am ieşit la tablă pentru a rezolva o problemă deosebit de dificilă. Nimeni din toată clasa nu îndrăznise să încerce. Nici tocilarii, nici minţile luminate, nici olimpicii. M-am trezit eu (făceam parte din tabăra olimpicilor) să încerca marea cu sarea. Demonstraţia a eşuat. Am primit ca recompensă nota 4. Problema a rămas nerezolvată.
Concluzia: mi-am băgat picioarele în ea fizică.
Viaţa merge şi în epoca lui Newton, nu-i musai să încerci performanţă în era lui Einstein. Ăsta a fost mesajul ascuns în spatele notei 4.
Şi este logic. Dacă dai un 8 unui tânăr care a luptat pentru zece, dar nu a picat pe subiect, este excelent. Mâine va fi de 10. Dacă dai 4, unui tânăr care a încercat marea cu sarea. L-ai pierdut. Şi Ăsta este un lucru pe care tu, în calitate de condei care semnează condica profesorală, trebuie să ţi-l asumi. Viaţa tânărului merge mai departe. Va cuceri alte piscuri semeţe. Pentru că poate să facă asta, însă niciodată nu va mai dori să împlinească imposibilul (altora) în ochii tăi. Va căuta alte terenuri de joacă unde notele vor fi pe măsura efortului lui.
De atunci urăsc fizica. Şi lista poate continua...
O zi magică! (eu unul lucrez din greu să mi-o fac aşa pentru că este o clipă unică într-un şuvoi ameţitor de momente pe care îl numesc arbitrar viaţa lui Bogdan Nicolai)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu