joi, 12 martie 2009

Copilăria, urmele noastre în zăpadă


Viaţa, un drum înainte. Înapoi nu există, după cum nu există nici "ce n-aş da să dau timpul înapoi". Pentru că nimic nu poate renaşte clipe îngropate în sufletele noastre (de abia aştept blogul lui Lorelei). Însă clipe noi ne aşteaptă să le sleim de amintiri. Facem urme doar înainte, iar drumul ni-l alegem singuri.

Îmi amintesc când desenam îngeri în zăpadă şi, uitându-mă înapoi, mi-aş fi dorit să nu fi stricat oceanul alb cu urmele mele. Ăsta era destinul. Îmi amintesc de dicuţiile cu Babu, când dezbăteam indignaţi "de ce fetele dansează blues cu coatele în coastele nostre", când vobeam cu Miţă şi "viaţa începea întotdeauna de mâine şi nu se legitima niciodată din trecut", când întorceam prezentul pe toate feţele cu Ţache şi îi analizam funcţionalitatea structurii, când visele puteau fi vânate împreună cu Sebanu, clipele se puteau cronometra în coşuri înscrise ca la baschet cu Rasheed, vina pentru nereuşite se localiza întotdeauna în sânul nostru când vorbeam cu Niggerul, totul avea o explicaţie logică şi coerentă atunci când discutam cu Raoul, iar lumea se reducea ea însăşi la un simplu act de voinţă.

Un gest. Atât. Şi soarele răsărea din mare, de după munţi, prin geamul unei mansarde, de la Iaşi, Braşov, Cluj, Bucureşti sau chiar din ochii noştri. Un zâmbet şi dintr-odată imposibilul devenea o ecuaţie simplă, rezolvabilă din orice unghi.

Atunci l-am ucis pe Bau Bau. Eram copii şi a trebuit să ne coalizăm pentru a suprima frica. Nu puteam singuri şi de aceea ne-am unit forţele să anihilăm teama din sufletele noastre. Dup-aia am găsit curajul să tăiem cu cioburi elasticul peste care săreau fetele, să le spălăm cu zăpadă pe faţă, în curtea şcolii, să le invităm la dans şi, într-un târziu, să le mozolim. Dup-aia am luat fiecare lucru în serios.

O zi magică!

P.S. Nu uitaţi: Bau Bau nu există!

Niciun comentariu: