A fost odată ca niciodată la începutul vremurilor de demult, în timpul domniei lui Oranj Împărat. Şi dacă n-ar fi fost, credeţi -mă, chiar că nu v-aş fi povestit.
Un boier cu mulţi bani care îmbogăţise peste noapte mulţi demnitari de la curte şi avusese grijă să îi plătească tributul direct în punga imperială preamăritului Oranj, a luat sub aripa-i protectoare pe cronicarii curţii.
Le-a schimbat cerneala portocalie cu una normală, neagră, folosită din plin de scribii altor împărăţii. Le-a explicat că celelalte împărăţii scriu istoria de mai bine de 5000 de ani şi că poveştile au rezistat pentru că erau scrise negru pe alb, nu altfel. I-a luat aproape pe toţi, pe cei mai buni. Le-a clădit palate, le-a angajat servitori şi le-a ridicat seraie plice de cadâne aduse din cele mai îndepărtate ţări. I-a întrebat ce-şi mai doresc şi ei au spus că vor să vadă lumea. Le-a arătat lumea. I-a întrebat apoi ce îşi mai doresc, iar ei au spus că vor să îşi vadă visteriile plinde aur, că vor să simtă pe frunte laurii gloriei şi recunoştinţa tuturor învăţaţilor lumii. Şi el le-a pus pe tavă totul: caligrafi care să le scrie cărţile, pictori care să îi tragă în chip şi să le imortalizeze acţiunile şi dregători destoinici care să le umfle visteriile de bogăţii. Ce le-a cerut? Simplu: să scrie ceea ce simt, gândesc şi vor de la realitatea de zi cu zi. Le-a cerut să scrie istoria aşa cum e, nu cum fusese dictată de Oranj Împărat. Le-a dat voie chiar să fie atât de liberi încât să uite că există Oranj Împărat şi Prinţ Roş şi Banul Galbin.
Şi le-a redat libertatea condeiului. Puteau să scrie orice. Trebuiau să folosească mintea, biblioteca şi să asculte ce voieşte poporul.
Ciudat însă, hârtia însăşi devenea portocalie sub condeiul maeştrilor caligrafi. Era magie? Era blestem? Era cumva mâna iscusită a Împăratului cea care făcea lucrurile să se schimbe la prima atingere?
Nu s-a ştiut vreodată. Şi treptat blestemul s-a întins asupra tuturor palatelor cărturarilor care au sărăcit. Boierul s-a îmbolnăvit şi i-a lăsat în plata lor. Banii de la el nu au mai venit şi ei au ajuns să îşi vândă până şi hârtia care între timp se subţiase şi devenise gri-maro-bejulie. Au mai scris o vreme şi apoi...
Istoria s-a oprit. (deocamdată)
Morala: în capitalism nu există Făt Frumos, deşi e plină ţara de Ilene Cosânzene, balauri, zmei paralei şi dragoni care scuipă flăcări.
O seară magică
Un boier cu mulţi bani care îmbogăţise peste noapte mulţi demnitari de la curte şi avusese grijă să îi plătească tributul direct în punga imperială preamăritului Oranj, a luat sub aripa-i protectoare pe cronicarii curţii.
Le-a schimbat cerneala portocalie cu una normală, neagră, folosită din plin de scribii altor împărăţii. Le-a explicat că celelalte împărăţii scriu istoria de mai bine de 5000 de ani şi că poveştile au rezistat pentru că erau scrise negru pe alb, nu altfel. I-a luat aproape pe toţi, pe cei mai buni. Le-a clădit palate, le-a angajat servitori şi le-a ridicat seraie plice de cadâne aduse din cele mai îndepărtate ţări. I-a întrebat ce-şi mai doresc şi ei au spus că vor să vadă lumea. Le-a arătat lumea. I-a întrebat apoi ce îşi mai doresc, iar ei au spus că vor să îşi vadă visteriile plinde aur, că vor să simtă pe frunte laurii gloriei şi recunoştinţa tuturor învăţaţilor lumii. Şi el le-a pus pe tavă totul: caligrafi care să le scrie cărţile, pictori care să îi tragă în chip şi să le imortalizeze acţiunile şi dregători destoinici care să le umfle visteriile de bogăţii. Ce le-a cerut? Simplu: să scrie ceea ce simt, gândesc şi vor de la realitatea de zi cu zi. Le-a cerut să scrie istoria aşa cum e, nu cum fusese dictată de Oranj Împărat. Le-a dat voie chiar să fie atât de liberi încât să uite că există Oranj Împărat şi Prinţ Roş şi Banul Galbin.
Şi le-a redat libertatea condeiului. Puteau să scrie orice. Trebuiau să folosească mintea, biblioteca şi să asculte ce voieşte poporul.
Ciudat însă, hârtia însăşi devenea portocalie sub condeiul maeştrilor caligrafi. Era magie? Era blestem? Era cumva mâna iscusită a Împăratului cea care făcea lucrurile să se schimbe la prima atingere?
Nu s-a ştiut vreodată. Şi treptat blestemul s-a întins asupra tuturor palatelor cărturarilor care au sărăcit. Boierul s-a îmbolnăvit şi i-a lăsat în plata lor. Banii de la el nu au mai venit şi ei au ajuns să îşi vândă până şi hârtia care între timp se subţiase şi devenise gri-maro-bejulie. Au mai scris o vreme şi apoi...
Istoria s-a oprit. (deocamdată)
Morala: în capitalism nu există Făt Frumos, deşi e plină ţara de Ilene Cosânzene, balauri, zmei paralei şi dragoni care scuipă flăcări.
O seară magică
Un comentariu:
După ce a trecut prin Valea Plângerii, cum ne povesteşte, inspiart Ispirescu..., Făt Frumos a tot început să-mbătrânească... Pe unde altădată erau sălaşurile Ghionoaiei şi ale Scorpiei acum erau zone rezidenţiale, cu palate şi turnuleţe, pe unde erau fabrici şi uzine - super şi hiper-marketuri, pe unde zbura fără probleme cu fermecatu-i cal, apăruseră autostrăzi construite de regii asfaltului (de-a trebuit bietul cal să-l părăsească şi să se ducă-napoi la "Tinereţe fără... şi viaţă fără...". Şi bietul Frumos s-a gândit că n-a fost tocmai bine că a fost cândva şi Făt... Aşa că s-a dus liniştit să-şi caute moartea din scrinul strămoşesc, consolat cu gândul că el a fost soţul zânei, nu al Elenei Co..., Bă... etc.
S-auzim numai şi numai de bine!
Trimiteți un comentariu