Am studiat fascinat istoria Spartei. Recunosc universul mitic în care realitatea spartană şi imaginarul naratorului se contopeau didactic-educativ într-un discurs propagandistic şocant de pregnant la sensibilitatea urbei m-a uluit. Handicapaţii nu aveau ce căuta în citadelă. De aceea ei erau aruncaţi într-o prăpastie, la scurt timp de la naştere. Uimitor este faptul că cei care erau salvaţi de către mame, erau lăsaţi în viaţă. Până la 10 ani. Dacă la 10 ani, când avea loc "iniţierea" în tainele războiului direct, al confruntării directe cu adversarul, copilul cu deficienţe locomotorii nu îşi dovedea destoinicia, atunci el era alungat şi devenea unul din mulţii cerşetori ai Greciei antice. Însă cei care rezistau luptelor cu adversarii lor sănătoşi, erau păstraţi. Şi asta pentru că spartanii preţuiau enorm eroismul, dăruirea, loialitatea şi curajul. Ei defineau spartanul în virtutea acestor calităţi. Cine nu le avea... nu exista.
Eh, dar să translatăm filosofia în zilele noastre. Nu mă voi referi aici la educaţia fiecăruia dintre noi, ci la cu totul altceva.
Dacă aş fi investitor, cu siguranţă mi-aş privi investiţia ca pe propriul copil. Şi este 99% sigur că aş face-o la modul la care o făceau spartanii. Dacă micuţul este făcut pentru lumea asta, atunci trebuie să supravieţuiască. Dacă nu... asta este natura. Eu pierd, el moare. Banii investiţi nu se pierd. Se regenerează. Intră într-un alt circuit funcţional, de unde trebuie să îi recuperez. Pentru mine ca părinte, durerea e incomensurabilă. Pentru el ca urmaş, e sfârşitul. Datoria mea ca părinte este să îl educ şi să îl antrenez pentru ca într-o bună zi să fie protector, ajutor, reazăm şi întăritor pentru părintele îmbolnăvit grav de bătrâneţe. Cu o astfel de educaţie rezistă atât în jungla socială (n.a. economia de piaţă) cât şi în faţa inamicilor lui şi implicit ai mei.
Cum îl educ? Simplu. Reduc o perioadă considerabilă aportul meu ca părinte în contextul vieţii lui. Duşul rece îl va întări suficient de tare încât să acţioneze precum o armură fermecată împotriva loviturilor inamice şi îl va maturiza suficient de tare încât să poată să se expună cu succes la provocări inimaginabile pentru cei de o seamă cu el...
O seară magică!
Eh, dar să translatăm filosofia în zilele noastre. Nu mă voi referi aici la educaţia fiecăruia dintre noi, ci la cu totul altceva.
Dacă aş fi investitor, cu siguranţă mi-aş privi investiţia ca pe propriul copil. Şi este 99% sigur că aş face-o la modul la care o făceau spartanii. Dacă micuţul este făcut pentru lumea asta, atunci trebuie să supravieţuiască. Dacă nu... asta este natura. Eu pierd, el moare. Banii investiţi nu se pierd. Se regenerează. Intră într-un alt circuit funcţional, de unde trebuie să îi recuperez. Pentru mine ca părinte, durerea e incomensurabilă. Pentru el ca urmaş, e sfârşitul. Datoria mea ca părinte este să îl educ şi să îl antrenez pentru ca într-o bună zi să fie protector, ajutor, reazăm şi întăritor pentru părintele îmbolnăvit grav de bătrâneţe. Cu o astfel de educaţie rezistă atât în jungla socială (n.a. economia de piaţă) cât şi în faţa inamicilor lui şi implicit ai mei.
Cum îl educ? Simplu. Reduc o perioadă considerabilă aportul meu ca părinte în contextul vieţii lui. Duşul rece îl va întări suficient de tare încât să acţioneze precum o armură fermecată împotriva loviturilor inamice şi îl va maturiza suficient de tare încât să poată să se expună cu succes la provocări inimaginabile pentru cei de o seamă cu el...
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu