În cele mai vechi timpuri, când omul trăia prin peşteri sau în coviliţe împletite din ramuri, conducător era acela care ştia să aprindă focul, să atragă prin farmece vânatul în capcane, să vindece cu ierburi necunoscute bolile supuşilor şi care vorbea cu zeii. Au urmat apoi bătrânii înţelepţi. Experienţa lor şi vitejiile din trecut le ridicaseră de pe ochi pâcla ce îi limita să vadă doar ziua de azi. Astfel, ei ştiau să citească semnele interzise celor neiniţiaţi şi să hotărască viitorul comunităţii. În plus, bătrânii cunoşteau tainele vorbirii cu zeii.
Apoi comunităţile s-au mărit. Au devenit ţări, iar conducătorii au fost unşii lui Dumnezeu. Alături de ei stătea părintele spiritual şi treaba lui era doar aceea de a veghea asupra supuşilor săi. În epocă, a nu-ţi plăti dările către Biserică şi Rege/Împărat era un sacrilegiu. Te excludeai singur dintr-o ordine lumească identitară. Deveneai al nimănui, sclav al înspăimântătorului liber arbitru. Nimic nu era mai înfiorător decât libertatea cu care nu aveai ce face.
Credeai în Rege pentru că te închinai lui Dumnezeu şi Regele era Unsul Său. Îţi dădeai viaţa la comanda lui pentru că ea oricum nu îţi aparţinea, ci îi era închinată lui. Aveai nevoie de el pentru că numai cei care îi ascultau poruncile se numeau poporul lui şi patria lui. Ceilalţi erau proscrişi. Legătura cu regele depăşea în imaginarul colectiv limitele raţionalului, hiperbolizând tutelar un ordo rerum axiomatic, de nerăsturnat de către omul de rând.
Asta până în 1789. Atunci capul Regelui a căzut. Sângele albastru s-a scurs la fel de roşu ca al omului de rând printre colţii ghilotinei. Poporul a învins. Însă ce putea să facă el cu atâta libertate? Nimic. Şi după o perioadă de haos, anarhie şi huzur profan pe altarele sacrosancte ale defunctei monarhii, omul de rând şi-a întors chipul către mâna care îl hrănea. A pasat puterea în mâna burgheziei şi a aristocraţilor. Adică tot aceia care o avuseseră şi înainte, numai că stăteau în umbra regelui.
Eh, şi cine a avut ochi să vadă a înţeles. Poporul vrea din când în când sânge. Vrea să simtă puterea că poate schimba istoria şi alege conducătorii. Nimeni nu vrea libertate în adevăratul sens, ci doar iluzia că poate face ce vrea el. Nimeni nu simte că are dreptate decât dacă alţii îi recunosc spusele şi încuviinţează.
Atunci s-au născut doctrinele, partidele politice, camerele reprezentanţilor şi forma de organizare populară a fost democraţia. Votul liber desemna reprezentantul în Parlament şi Preşedintele. Omul se simţea din patru în patru ani sau din cinci în cinci ani puternic şi stăpân pe viitorul său. Votul său conta în alegerea celui care îi citea gândurile şi îi promitea îndeplinirea tuturor dorinţelor. Evident că niciodată votul nu i-a adus mai multă mâncare pe masă, mai mulţi bani în buzuar şi nici fericire. De ce? Din două motive: 1. omul niciodată nu e mulţumit cu ce are şi întotdeauna vrea mai mult; 2. niciodată politicianul (indiferent de poziţia ocupată ierarhic) nu a avut ca scop bunăstarea naţională.
NU a avut acest interes pentru simplul motiv că în spatele convenţiei civile de tipul reprezentantul poporului nu stă nimic altceva decât făţărnicie şi o propagandă meşteşugit cârmuită pentru consacrarea personală într-o elită naţională. Nu putem fi toţi egali. Unii sunt mai egali decât alţii (Ferma animalelor).
Eh, dar a venit şi 2008. Anul crizei mondiale. Popoarele au început să sărăcească în ciuda promisiunilor politicianiste. Doctrinar sau propagandistic, pe linie de partid sau pur şi simplu din raţiuni administrativ-organizatorice, politicienii şi-au dat proba incapacităţii de a găsi soluţii şi de a face să reapară banii dispăruţi ca prin farmec în falia îndatorării istorice la bănci, pe bursă şi în supraevaluarea preţurilor de pe piaţa imobiliară.
În urmă cu aproape o lună citeam plăcut surprins un editorial pe "Huffington Post". Deşi aparent utopic, mi se părea extrem de funcţional. Autorul propunea organizarea statală pe criterii corporatiste. Evident, democraţia îşi avea şi ea contribuţia ei, în sensul că poporul îşi vota reprezentanţii într-un fel de AGA naţională. AGA era însărcinată cu delegarea unui Manager General al ţării, oraşului, judeţului, comunei etc. Contractul se semna pe doi ani cu posibilitate de prelungire. Fiecare Manager avea un tasking precis, evaluarea se făcea trimestrial luând în calcul itemi valorici variaţi: creşterea pensiilor, reducerea deficitului bugetar, plusuri concrete în plan social şi criterii de performanţă coerentă în economia de piaţă internaţională. Conform acestei viziuni fiecare stat era privit ca un produs în sine, care îşi majora valoarea în măsura în care devenea mai performant, mai competitiv.
Genial! Poate că a venit timpul pentru o schimbare majoră...
O seară magică!
Apoi comunităţile s-au mărit. Au devenit ţări, iar conducătorii au fost unşii lui Dumnezeu. Alături de ei stătea părintele spiritual şi treaba lui era doar aceea de a veghea asupra supuşilor săi. În epocă, a nu-ţi plăti dările către Biserică şi Rege/Împărat era un sacrilegiu. Te excludeai singur dintr-o ordine lumească identitară. Deveneai al nimănui, sclav al înspăimântătorului liber arbitru. Nimic nu era mai înfiorător decât libertatea cu care nu aveai ce face.
Credeai în Rege pentru că te închinai lui Dumnezeu şi Regele era Unsul Său. Îţi dădeai viaţa la comanda lui pentru că ea oricum nu îţi aparţinea, ci îi era închinată lui. Aveai nevoie de el pentru că numai cei care îi ascultau poruncile se numeau poporul lui şi patria lui. Ceilalţi erau proscrişi. Legătura cu regele depăşea în imaginarul colectiv limitele raţionalului, hiperbolizând tutelar un ordo rerum axiomatic, de nerăsturnat de către omul de rând.
Asta până în 1789. Atunci capul Regelui a căzut. Sângele albastru s-a scurs la fel de roşu ca al omului de rând printre colţii ghilotinei. Poporul a învins. Însă ce putea să facă el cu atâta libertate? Nimic. Şi după o perioadă de haos, anarhie şi huzur profan pe altarele sacrosancte ale defunctei monarhii, omul de rând şi-a întors chipul către mâna care îl hrănea. A pasat puterea în mâna burgheziei şi a aristocraţilor. Adică tot aceia care o avuseseră şi înainte, numai că stăteau în umbra regelui.
Eh, şi cine a avut ochi să vadă a înţeles. Poporul vrea din când în când sânge. Vrea să simtă puterea că poate schimba istoria şi alege conducătorii. Nimeni nu vrea libertate în adevăratul sens, ci doar iluzia că poate face ce vrea el. Nimeni nu simte că are dreptate decât dacă alţii îi recunosc spusele şi încuviinţează.
Atunci s-au născut doctrinele, partidele politice, camerele reprezentanţilor şi forma de organizare populară a fost democraţia. Votul liber desemna reprezentantul în Parlament şi Preşedintele. Omul se simţea din patru în patru ani sau din cinci în cinci ani puternic şi stăpân pe viitorul său. Votul său conta în alegerea celui care îi citea gândurile şi îi promitea îndeplinirea tuturor dorinţelor. Evident că niciodată votul nu i-a adus mai multă mâncare pe masă, mai mulţi bani în buzuar şi nici fericire. De ce? Din două motive: 1. omul niciodată nu e mulţumit cu ce are şi întotdeauna vrea mai mult; 2. niciodată politicianul (indiferent de poziţia ocupată ierarhic) nu a avut ca scop bunăstarea naţională.
NU a avut acest interes pentru simplul motiv că în spatele convenţiei civile de tipul reprezentantul poporului nu stă nimic altceva decât făţărnicie şi o propagandă meşteşugit cârmuită pentru consacrarea personală într-o elită naţională. Nu putem fi toţi egali. Unii sunt mai egali decât alţii (Ferma animalelor).
Eh, dar a venit şi 2008. Anul crizei mondiale. Popoarele au început să sărăcească în ciuda promisiunilor politicianiste. Doctrinar sau propagandistic, pe linie de partid sau pur şi simplu din raţiuni administrativ-organizatorice, politicienii şi-au dat proba incapacităţii de a găsi soluţii şi de a face să reapară banii dispăruţi ca prin farmec în falia îndatorării istorice la bănci, pe bursă şi în supraevaluarea preţurilor de pe piaţa imobiliară.
În urmă cu aproape o lună citeam plăcut surprins un editorial pe "Huffington Post". Deşi aparent utopic, mi se părea extrem de funcţional. Autorul propunea organizarea statală pe criterii corporatiste. Evident, democraţia îşi avea şi ea contribuţia ei, în sensul că poporul îşi vota reprezentanţii într-un fel de AGA naţională. AGA era însărcinată cu delegarea unui Manager General al ţării, oraşului, judeţului, comunei etc. Contractul se semna pe doi ani cu posibilitate de prelungire. Fiecare Manager avea un tasking precis, evaluarea se făcea trimestrial luând în calcul itemi valorici variaţi: creşterea pensiilor, reducerea deficitului bugetar, plusuri concrete în plan social şi criterii de performanţă coerentă în economia de piaţă internaţională. Conform acestei viziuni fiecare stat era privit ca un produs în sine, care îşi majora valoarea în măsura în care devenea mai performant, mai competitiv.
Genial! Poate că a venit timpul pentru o schimbare majoră...
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu