Ne întâlnim iar cu istoria. Însă, cât este defulare oarbă, cât este manifestaţie de protest şi cât e... terapie în grup prin vânătoare de "ţapi ispăşitori" (vezi Rene Girard "Ţapul ispăşitor", ed. Polirom)?
13 ianuarie 2012. Demisia de onoare a lui Raed Arafat din cadrul Ministerului Sănătăţii în urma eşecului (n.a. al câtelea) negocierilor în aprobarea noii legi a sănătăţii. Principiul demisiei a fost unul extraordinar (n.a. din punctul meu de vedere acelaşi lucru trebuia făcut de întreaga Opoziţie încă de la primul act normativ aprobat prin "asumarea responsabilităţii"). L-am văzut ca pe o victorie a democraţiei, a principiilor ei bazate pe valorificarea individualităţii şi a valorilor impuse de economia de piaţă.
Gestul "părintelui SMURD" reuşeşte să elibereze în sfârşit Cutia Pandorei. Toate frustrările naţionale acumulate istoric în aceşti 22 de ani de la Revoluţie răbufnesc. Nu mai este o problemă a unei pături sociale, a unei mase electorale, nu mai este un gest spasmodic al unei secţiuni de populaţie de o anumită coloratură politică. Este o Explozie Naţională. Un reflex simptomatic al individualităţii, al nihilismului politic (domeniu cu totul alterat de neprofesionalism, decizii nejustificate, de actele de corupţie, vulgaritate, ignoranţă şi autosuficienţă a unei clase politice erijate în postura bizară de dei ex nihilo, nicidecum de reprezentanţi ai unui electorat) şi al refuzului de a mai asista pasiv la încă "o asumare" nedemocratică a unei legi.
20 de oraşe, apoi 60 au scris istorie timp de 7 zile. Oamenii au îndurat frigul şi au manifestat. Reacţia? Exact aceeaşi ca la asumări.
Pentru ce manifestează? Pentru că este dreptul lor. Pentru că vor o schimbare. Pentru că vor să vadă dacă pot afişa pancarte cu "Jos Băsescu", "Deşteaptă-te Românco", "Legalizează marijuana", "Salvaţi Roşia Montana", "Jos Taxa Auto!" etc. Este un exerciţiu la liberă exprimare (drept garantat prin Constituţie) pe care naţia asta nu l-a mai exersat demult.
Din păcate mozaicul de individualităţi frumoase din Piaţa Universităţii nu şi-a găsit firul roşu pentru a deveni o... Masă Revoluţionară. Fiecare exultă probleme individuale şi găseşte înţelegere (în sfârşit) în cel de lângă el. Ce este important este însă altceva: în sfârşit a fost găsit după o lungă sesiune de vânătoare ŢAPUL ISPĂŞITOR. Istoria ne confirmă că efectul cathartic al uciderii simbolice a "ţapului ispăşitor" purifică societatea şi îi oferă noi resorturi în configurarea coerentă a viitorului.
"Schimbare" este un concept. E un "altceva" care seamănă cu "destin, soartă, moiră" şi nu implică niciun aport personal în transformarea lumii exterioare. "Alternativă" înseamnă însă un exerciţiu de imaginaţie ce implică suprapunerea a două planuri disjuncte, autodefinite prin diferenţă şi alegerea celui mai nou.
Deşi s-a încercat inducerea alternativei funcţionale (anticipate) la "Jos Băsescu", prin lansarea în imaginarul colectiv a figurilor marcante USL (opoziţia), forma ingenuă, intrinsecă a manifestării din Piaţa Universităţii tinde către "anarhie". Şi asta pentru că este imposibil (raţional vorbind) să existe o "alternativă" la multitudinea de probleme individuale expuse de manifestanţi.
Nu sunt mai mult de o mie de manifestanţi. Însă pancartele lor acoperă frustrările a 22 de milioane de români şi... arată cu degetul către acelaşi "ţap ispăşitor".
O seară magică!
13 ianuarie 2012. Demisia de onoare a lui Raed Arafat din cadrul Ministerului Sănătăţii în urma eşecului (n.a. al câtelea) negocierilor în aprobarea noii legi a sănătăţii. Principiul demisiei a fost unul extraordinar (n.a. din punctul meu de vedere acelaşi lucru trebuia făcut de întreaga Opoziţie încă de la primul act normativ aprobat prin "asumarea responsabilităţii"). L-am văzut ca pe o victorie a democraţiei, a principiilor ei bazate pe valorificarea individualităţii şi a valorilor impuse de economia de piaţă.
Gestul "părintelui SMURD" reuşeşte să elibereze în sfârşit Cutia Pandorei. Toate frustrările naţionale acumulate istoric în aceşti 22 de ani de la Revoluţie răbufnesc. Nu mai este o problemă a unei pături sociale, a unei mase electorale, nu mai este un gest spasmodic al unei secţiuni de populaţie de o anumită coloratură politică. Este o Explozie Naţională. Un reflex simptomatic al individualităţii, al nihilismului politic (domeniu cu totul alterat de neprofesionalism, decizii nejustificate, de actele de corupţie, vulgaritate, ignoranţă şi autosuficienţă a unei clase politice erijate în postura bizară de dei ex nihilo, nicidecum de reprezentanţi ai unui electorat) şi al refuzului de a mai asista pasiv la încă "o asumare" nedemocratică a unei legi.
20 de oraşe, apoi 60 au scris istorie timp de 7 zile. Oamenii au îndurat frigul şi au manifestat. Reacţia? Exact aceeaşi ca la asumări.
Pentru ce manifestează? Pentru că este dreptul lor. Pentru că vor o schimbare. Pentru că vor să vadă dacă pot afişa pancarte cu "Jos Băsescu", "Deşteaptă-te Românco", "Legalizează marijuana", "Salvaţi Roşia Montana", "Jos Taxa Auto!" etc. Este un exerciţiu la liberă exprimare (drept garantat prin Constituţie) pe care naţia asta nu l-a mai exersat demult.
Din păcate mozaicul de individualităţi frumoase din Piaţa Universităţii nu şi-a găsit firul roşu pentru a deveni o... Masă Revoluţionară. Fiecare exultă probleme individuale şi găseşte înţelegere (în sfârşit) în cel de lângă el. Ce este important este însă altceva: în sfârşit a fost găsit după o lungă sesiune de vânătoare ŢAPUL ISPĂŞITOR. Istoria ne confirmă că efectul cathartic al uciderii simbolice a "ţapului ispăşitor" purifică societatea şi îi oferă noi resorturi în configurarea coerentă a viitorului.
"Schimbare" este un concept. E un "altceva" care seamănă cu "destin, soartă, moiră" şi nu implică niciun aport personal în transformarea lumii exterioare. "Alternativă" înseamnă însă un exerciţiu de imaginaţie ce implică suprapunerea a două planuri disjuncte, autodefinite prin diferenţă şi alegerea celui mai nou.
Deşi s-a încercat inducerea alternativei funcţionale (anticipate) la "Jos Băsescu", prin lansarea în imaginarul colectiv a figurilor marcante USL (opoziţia), forma ingenuă, intrinsecă a manifestării din Piaţa Universităţii tinde către "anarhie". Şi asta pentru că este imposibil (raţional vorbind) să existe o "alternativă" la multitudinea de probleme individuale expuse de manifestanţi.
Nu sunt mai mult de o mie de manifestanţi. Însă pancartele lor acoperă frustrările a 22 de milioane de români şi... arată cu degetul către acelaşi "ţap ispăşitor".
O seară magică!
2 comentarii:
Tocmai asta este frumuseţea actualei Pieţi a Universităţii: nu există un lider (auto)impus,ivit, iţit,propulsat,nu există un singur obiectiv, nu există program, dar nici - Slavă Domnului! - anarhie! Se-ncheagă un nou spirit civic, pare-se, iar coagulantă e împrietenirea oamenilor umiliţi în fel şi chip!Dacă tot citaţi, domnule, pe Rene Girard, vă propun să nu-l uitaţi pe bătrânul scriptor Costache Negruzzi şi, dacă tot rememoraţi, vedeţi cum se reîncheagă scena gloatei dezorientate în marea şi adânca ei nemulţumire! Sperăm că nu-i mai este suficient "idrei" doar "ţapul ispăşitor" şi va căuta să ajungă şi la "meşter, cârmaciul", după vorba unui poet nefericit de pe timpuri demult apuse! Încolo, s-auzim de bine!
Păcat, că am citit abia acu articolul. Dar într-un fel e mai bine. Pentru că timpul a confirmat cele spuse. Era vizionar. Într-adevăr Piaţa Universităţii n-a fost decât o bulă de săpun. Nu a avut direcţie, ca în '90. Golanii au lăsat ceva în urmă... nişte morţi, o mineriadă, o filozofie politică.
Trimiteți un comentariu