Timpul, o realitate relativă

Prezent, trecut şi viitor. Cam aşa ne împărţim cu toţii existenţa. Însă puţini dintre noi simţim cu devărat diferenţa colosală dintre: acum , adineaori, acum puţin timp şi acum ceva vreme. Împărţim conveţional de câteva secole vremea în secunde, minute şi ore. Uităm că străbunii noştri calculau trecerea timpului în "suliţe pe cer". Unii dintre noi au uitat că înainte de '89 săptămâna avea şase zile lucrătoare şi doar una de odihnă. Asta e. Timpul le spală şi le cerne pe toate. Uitarea intervine inevitabil peste timpul trecut, iar prezentul le legitimează pe sine doar din "adineaori".
Dar nu vreau să aprofundez acum paradoxul savuros al timpului subiectiv şi al celui convenţional (n.a. istoric). Doresc doar să continui postarea precedentă subliniind diferenţele dintre "secunda" occidentală şi cea românească.
Unii dintre noi au avut privilegiul de a pleca pentru o scurtă sau lungă perioadă din România. Aceia care au depăşit graniţa au descoperit conştient sau nu faptul că "dincolo timpul curge altfel". Secundele se înlăţuie armonios şi lent către un viitor cvasi-predictibil şi prietenos cu istoria individuală a fiecăruia dintre noi. Incongruenţele, neconcordanţele, schimbările bruşte şi brutale de situaţie nu afectează timpul individual. Alterează un pic istoria personală, dar o rânduieşte apoi pe un făgaş logic şi normal. Să luăm spre exemplu Spania sau Franţa.
În ciuda psihozei legate de criza mondială şi abstracţiunile legate de ea (n.a. conceptul contemporan de "criză" are mai mult conotaţii mistic-religioase decât economico-sociale, fiind contextual sinonimă cu noţiunea de "apocalipsă", datorită registrului propagandistic-politic în care este utilizată), individul "îşi dă singur ora exactă". Viitorul lui rămâne predictibil în limita confortului de care are nevoie şi pe care şi-l impune. Viitorul "occidental" înseamnă simplu: un viitor capitalist. Adică acela în care idealul este priza de care se agaţă alpinistul în drumul său către vârful muntelui. Idealul există în devenirea maslowniană a evoluţiei individuale. Idealul personal nu se dizolvă peste noapte pentru că... este secretul respectat de toţi ceilalţi al celui care vrea mai mult de la propria condiţie. Idealul devine astfel, într-o integrare pe axa temporară "mâinele unde voi ajunge după ce trece furtuna". Deci viitorul este o continuare logică şi firească a unui ciclu evenimenţial calculat în realizări concrete.
Lucrurile se schimbă în România. Întrebaţi pe stradă oamenii ce vor face peste două luni, ce vor face peste două zile, ce vor face mâine. Dacă întrebi ce vor face sau ce vor fi peste doi ani, te vor înjura nervoşi, pentru că ştiu deja că una vor ei şi alta le rezervă soarta (n.a. urăsc fatalismul intrinsec al acestei noţiuni). Răspunsul va fi în mod induscutabil acelaşi: ce am făcut şi azi: supravieţuire. Conform teoriei lui Maslow, evoluţia socială, psihică, spirituală şi culturală a individului către vârful piramidei presupune un mediu socio-istoric prielnic.
Amuzant mi se pare următorul aspect, în urmă cu ceva vreme, viitorul românilor semăna un pic cu cel din occident. În sensul că avea o continuitate, o coerenţă. Se legitima dintr-un prezent activ, care ulterior devenea realizare / reuşită. Acum e o loterie la care câştigă cine trebuie. Restul sunt statistică. Mă întreb sprinţar, câte secole ne mai treuie să ne gândim şi să ne sincronizăm ceasurile care contează cu adevărat (n.a. pentru că ele măsoară vieţi, destine, evoluţii personale) cu cele din SUA sau Occident? Mai avem de recuperat doar 30-40 de ani. În rest stăm bine...

O seară magică!