Pionieri şi şoimi ai patriei în capitalism

Critica dialectică. Acest concept desprins din gândirea marilor filosofi stângişti Marx, Habermans, Hegel şi Sartre a fost singurul care permitea dreptul la opinie înainte de 1989. Astfel, dacă la o consfătuire PCR nu erai de acord cu deciziile pe linie ierarhică venite de la Centru, invocai dreptul la opinie (n.a. interzis altminteri) sub cupola criticii dialectice. Adică dreptul de a nu fi de acord, argumentând cu solide teze socialiste şi citate erudite de la ultimul Congres al PCR. Era de fapt o falsă interacţiune socială (n.a. unica relativ naturală) bazată pe controversă şi polemică argumentată. Scopul ei era însă acelaşi ca în orice societate contemporană: subminarea unei autorităţi (n.a. şeful pe linie de partid) prin impunerea propriului punct de vedere. Discuţia era de fapt un duel al viziunilor însă optica era una greşită. Şi asta pentru că argumentele erau grav alterate de conceptele socialiste care inhibau universul gândirii libere. Într-o astfel de dezbatere originalitatea şi creativitatea dispăreau cu desăvârşire, lăsând locul unei precauţii filosofice legitimate atent cu ajutorul unor citate din Conducătorul Suprem. Cu cât citai mai mult, cu atât erai mai aproape de aprobarea unanimă (n.a. înţeleasă contextual şi ca dreptate sau adevăr). Astfel, aveai dreptate pentru că foloseai mai multe axiome ca celălalt (evident axiomele veneau exclusiv din discursul Tovarăşului, restul era interpretabil, inclusiv Lenin, Engels sau Marx).

Superb. Din cele enunţate mai sus descoperim conceptul de critică destructiv- demoliţionistă care are un singur scop: promovarea pe scara socială prin discreditarea autorităţii. Ciudat este faptul că la finalul discuţiilor teza rămânea un concept inaplicabil, iar ideile nu se cereau concretizate sub nici o formă. De exemplu, suplimentarea parcului auto al unui CAP cu un set de 10 tractoare noi putea fi percepută ca o risipă dacă nu se legitima cumva din discursul de la Congres. Putea fi o necesitate stringentă, degeaba, dacă Tovarăşul nu a dispus o creştere a producţiei în mod explicit, cererea nu se aproba. Interveneau discuţiile, argumentele, calculele etc. Odată făcute şeful de CAP trebuia să îşi susţină teza. Problema era că în faţa autorităţii decizionale se prezentau şi alţi şefi de CAP, hulpavi după laude şi recunoaşteri de merite. Intervenea atitudinea de parazit de oportunitate, concretizată prin sintagma oligofrenă „dacă el primeşte atunci să primească toată lumea”. Eh, şi atunci şeful de CAP lansa argumentaţia filosofică. Dura de obicei 4-5 ore, timp în care toată lumea lansa fel de fel de citate din fabuloasa sferă semantică de tip comunist.

Rezultatul final era mai mult decât satisfăcător. Niciunul nu primea nimic. În ciuda necesităţii, a argumentaţiei excelente, a calculelor de producţie, critica dialectică îşi spunea cuvântul. Decizia era una extrem de absurdă, dar specifică societăţii ante-decembriste „dacă nu îi poţi mulţumi pe toţi, nu mulţumi pe niciunul”. Astfel şedinţa se încheia într-o notă optimistă şi lumea era satisfăcută pentru că nu asistase la o premiere a altuia. Nu a câştigat nimeni nimic şi asta mulţumea pe toată lumea.

În zilele noastre, nu se mai numeşte critică dialectică pentru că trăim în democraţie. Însă acelaşi tip de gândire se regăseşte în fiecare gest din societatea românească actuală. Ne simţim ameninţaţi de excelenţă, de performeri. Nu avem nevoie de modele şi de lideri pentru că putem singuri. Şi chiar dacă nu putem, măcar încercăm. Dar nu o facem pe banii noştri. Incompetenţa şi nesiguranţa apar dar atunci când intervine propria persoană. În astfel de situaţii suntem gata să renunţăm la liberul arbitru pentru un sfat-ordin providenţial.

Suntem o societate încă imatură din punct de vedere capitalist-democratic. Căutăm legitimări arbitrare pentru deciziile noastre şi nu înţelegem noţiunea simplă de negociere win-win. Şi asta pentru că încă suntem pionieri şi şoimi ai patriei într-o Românie în care a câştiga însoamnă doar atunci când altul pierde.

O zi magică!