România, un circ la care s-a scumpit pîinea

Istoria e o convenţie mincinoasă pe care o ştiai şi tu

- O pâine jumate, vă rog! şi tanti îmi tăia o franzelă şi îmi arunca pe grilajul de lemn pâinea întreagă.
- Cartela la pontat şi 7 lei şi cinj' dă bani...
Nu dădeam cartela. Ea lua franzela-ntreagă şi eu plăteam doar jumătatea. Mergeam încă două străzi şi repetam figura. Dacă erai isteţ procurai vreo patru pâni într-o oră şi rămâneai cu cartela de pâine intactă.
Asta se întâmpla în 1987. Anul revoltei de la Uzinele Steagu Roşu. Pe atunci pâinea se cumpăra pe cartelă. Copil fiind, vedeam cartela aia de carton zdrenţuit un fel de bilet la circul naţional în care ne lâncezeam existenţa comunistă de vajnici şoimi ai patriei. Stresul părinţilor la vorbele noastre ne schimbase radical discuţiile de la groapa de nisip în simple lozinci simpatice, care primiseră avizul funcţionării în societate. Ştiam că nu puteam vorbi de Dumnezeu (pentru că rugăciunile se spun doar noaptea în somn), că îngerii nu vorbesc cu mine decât noaptea, înainte să mă culc, că Tovarăşul Nicolae Ceauşescu (asta era varianta corectă, nu se folosea niciodată varianta prescurtată pentru că se putea interpreta oricând negativ de către un ascultător paranoic) este părintele tuturor copiilor, că religia este ceva despre care nu se vorbeşte în lume, că părinţii mei sunt comunişti ca toţi ceilalţi părinţi şi că... România este singura ţară din lume.
Restul lumii nu exista decât dacă Tovarăşul mergea în vizită acolo. Şi era o lume alb-negru (aşa erau toate televizoarele) cu oameni care stăteau aranjaţi pe rânduri şi dădeau din mâini. Ţin minte că mi-am jurat că nu voi merge niciodată în China pentru că m-a speriat primirea fastuoasă de acolo a Tovarăşului. În mintea mea de copil îmi imaginam că aa fac chinezii cu toată lumea. Deci dacă mergeam şi eu, la fel mă pupau gheişele şi Conducătorul lor. În schimb aş fi mers în Libia şi Cuba. Acolo să vezi primiri. În Cuba, un nene bărbos înalt şi îmbrăcat în militar (semăna un pic cu Decebal) întotdeauna zâmbitor şi îmbrăţişător. Iar în Libia, un alt nene îmbrăcat în prosop care avea o privire jucăuşă şi era înconjurat de femei îmbrăcate în soldăţei.
Peste ani şi ani, mă gândesc la biletul acela cu care cumpărai pâine.
Era biletul de intrare la circ. Circul numit simpatic R.S. România...Un spectacol sec în care nu se întâmpla nimic. O linişte grea cauzată de cătuşele prinse de limbă şi gândire.
Acum, a dispărut biletul. Spectacolul e viu şi colorat. Memoria zilei de ieri a dispărut pentru că s-a încărcat din plin cu seva unui azi plin de neprevăzut. Iar mâine nu există cu siguranţă pentru că... s-ascumpit pâinea.
O zi magică!

P.S: La mulţi ani, scumpă surioară! Toate visele frumoase de pe vremea când adormeam protejaţi de becul roşu care alunga Bau Baul să ţi se împlinească din plin...