Dictatorul imaginar - episodul 4

Alegerea romanului „galicianului“ Ramon del Valle – Inclan, Tiranul Banderas nu este deloc întîmplătoare. Fugind din Spania pentru a se refugia în Mexic, ferit aici de ura pe care şi-o atrăsese prin poziţia fermă luată în faţa dictatorului Primo de Rivera, scriitorul descoperă libertatea de gîndire pe care Lumea Nouă o impusese. Inspirat, încă din prima călătorie în Mexic, de acest spaţiu în care totul pare realizabil cu un minim efort de imaginaţie, Inclan alege ca decor pentru Tiranul Banderas „o ţară, necunoscută din America de Sud“. Astfel stilului baroc, privit ca şi concept definitoriu pentru literatura spaniolă, i se va adăuga prin scriitura lui Inclan o latură strict experimentală, în sensul dezicerii de o normă literară romanescă încă tributară canonului de sorginte realistă. America de Sud, care dezvoltase deja un germene utopic, încă necunoscut în Europa şi anume acela al dictaturii, apare în romanul scris într-un stil baroc galician, mai degrabă temperamental decît stilistic[1], ca un spaţiu fantastic, întins în toată splendoarea lui „primitivă şi sofisticată“ peste un timp mort. Dilatarea prezentului apare şi la Marquez, dar şi la Carpentier, însă valenţele pe care le va comporta în economia romanului sînt total diferite.

Dacă la Augusto Roa Bastos şi Marquez dictatorul se încadrează în spiritul tranzitiv al literaturii, autorii dezvoltînd un personaj – roman, prin a cărui existenţă justificînd chiar viaţa supuşilor lor romaneşti, la spaniolul Ramon del Valle – Inclan, apare acea seriozitate impunătoare specifică noului roman istoric, în accepţia lui Georg Lukacs. Destinul supuşilor din Toamna Patriarhului[2] se suprapune, devenind metaforic sinonim cu existenţa dictatorului; totuşi se poate detecta o uşoară notă parodică la Marquez, la el orice încercare de a-l repera în viaţa reală pe Dictator, eşuînd lamentabil pentru că, o afirmă şi el, totul este ficţiune. Tiranul Banderas este însă întruparea Răului, iar destinul său se împleteşte armonios cu destinul întregului popor[3]. Dictatorul, ca şi concept romanesc sud american modern, se conturează aproximativ în anul 1975, cînd apar în librării aproape concomitent cele trei romane: Recursul la metodă al lui Alejo Carpentier, Eu Supremul de Augusto Roa Bastos şi Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez. Darie Novăceanu sublinia în prefaţa romanului lui Marquez importanţa acestei „coincidenţe fericite“, amintind că în acelaşi an Mario Benedetti prefera o abordare „globală“ a fenomenului literar amintit mai sus şi scria un articol sugestiv intitulat Recursul supremului patriarh.

            Trebuie făcută încă de la început precizarea, semnalată şi de Alain Vuillemin, că, din punct de vedere conceptual tiran este un produs al gîndirii antice şi subliniază maniera de a conduce poporul prin intermediul terorii exclusiv. Aspectele, să le spunem, „po­zi­tive“ ale acestuia fiind de natură personală, talentele sale, obiceiurile, apucăturile, elementele ce-l individualizează prin excelenţă reuşind într-o oarecare măsură să-l „umanizeze“, antropomorfizarea sa apărînd în ochii poporului sub forma unei îmblînziri a zeului[4]. La dictatorul modern viclenia, subtilitatea, paranoia şi un întreg arsenal de instrumente de manipulare devin trăsături axiologice, ele justificînd şi stimulînd anumite acţiuni pe care personajul central (dictatorul) le consideră ca fiind însemne ale autorităţii[5]. Superioritatea dictatorului este una implicită, structurală, amplificată şi resemantizată de un context istoric modern. Autoritatea fie ea brută, impusă prin forţă şi susţinută de un regim de teroare permanent nu poate menţine exclusiv prin acest mecanism belicos într-o stare de latenţă continuă un întreg popor şi de aceea se va orienta şi către eterna metodă de manipulare antică „panem et cercensis“. „Tatăl“ poporului, bătrînul patriarh fără vîrstă linişteşte prin prezenţa-i întreaga naţie şi din dorinţa-i egoistă de a se simţi iubit dăruieşte în stînga şi-n dreapta nimicuri în raport cu adevăratele nevoi ale poporului.

Astfel figura centrală a romanelor alese spre a fi analizate se va diviza în două structuri de sine stătătoare: la Roa şi respectiv Marquez apare dictatorul, accentul romanului plasîndu-se în sfera intimităţii conducătorului, deci în afara unei istorii a poporului, în terminologia lui Lukacs, în timp ce la Inclan, tiranul nu este decît un pretext pentru a înfăţişa lupta de gherilă şi idealurile revoluţionare. Dacă în cazul primelor romane primează „ideea experimentalului“ de tip exclusiv literar, la Inclan, discursul istoric, caracterul de luptă de clasă şi sentimentul participării efective a personajelor la scrierea unei istorii naţionale fac din acest roman unul de tip realist ca şi paradigmă.

---

[1] Edgar Papu, Introducere, Tiranul Banderas – Curtea miracolelor, ELU, Bucureşti, 1967, Pag. 6

[2] Gabriel Garcia Marquez, Toamna Patriarhului, Ed. Univers, Bucureşti, 1979

[3] Georg Lukacs, Romanul istoric, vol. II, BPT, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978

[4] Alain Vuillemin, Dictatorul sau Dumnezeul trucat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997,
Pag. 13

[5] Augusto Roa Bastos, Eu, Supremul, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, Pag. 242