E un truism să reiau tema perfecţiunii, în contextul în care trăm în România şi liberul arbitru a făcut de mult timp blat cu soarta. Partida e câştigată la masa verde, deci nouă, jucătorilor, nu ne rămâne altceva de făcut decât să continuăm jocul numit simpatic, viaţă. Urăsc greşelile şi de aceea le fac o singură dată în viaţă.
Dar mai mult decât greşeala în sine, urăsc acea categorie dintre noi de căutători de erori. Reproşul este pentru ei un modus vivendi şi devine obişnuinţă. În discursul absurd al reproşului nu există logică şi practic orice act poate deveni eroare, printr-o dibace şi autoritară schimbare de optică. Diferenţa dintre critica de tip constructiv şi reproş este că prima generează evoluţie, schimbare. Dacă o critică de tip constructiv-explicativ statutează temeinic principii funcţionale, reproşul este mai degrabă o monedă de schimb în cadrul negocierilor sau consolidărilor de poziţie. Rolul lui este unul exclusiv formal şi conţine nici o valenţă informală. Se reduce arbitrar la dinamitarea unor structuri logice pentru uniformizarea mozaicului social-comportamental.
Nimic nu este perfect, însă totul este perfectibil. Am învăţat asta de la un copac, în Valencia.
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu