Oricât de mult am încerca să depăşim limitele ontologice, nu reuşim. Rămânem (nu că am fi excesiv de patrioţi) români. A fi român presupune şi, după cum nuanţa magistral Emil Cioran, o anumită de doză de "apă în sânge". Adică acel melanj simpatic de "spune-mi ce să fac" şi "nu pot pentru că mi-e lene" şi "ţi-am arătat că pot, a doua oară nu mă mai bag" sau "am făcut un lucru bun, deci (concluzie!) e suficient, mai departe nu mai fac".
Melanjul acesta nociv ne-a ţinut şi ne ţine în continuare departe de Occidentul pe care încercăm să ni-l asumăm sub titulatura formală de Uniunie Europeană. Sincer? N-avem ce căuta în ea. Ce va face românul când se va confrunta cu profesionistul în şuruburi?
Foarte simplu. Îl va depăşi lejer şi fără replică în alte domenii (tâmplărie, mecanică auto etc), dar va încerca să îi ia locul pe postul de de şurubar-şef. Va reuşi. Pentru că e bun "în altele". Concret, lumea va pierde un profesionist în şuruburi şi va câştiga un oportunist. Un om bun la toate, dar ca profesionist un zero absolut.
Suntem buni la asta. Slavă Domnului învăţământul românesc ne-a dus pe drumul ăsta. Dar oare e bine? E foarte bine. De aia economia ne merge aşa cum merge, iar viaţa de zi cu zi ne e din ce în ce mai prosperă. De aia cuantificăm o tranziţie de 20 de ani, în loc să numărăm succese.
Revenim.
Ne place să pozăm în supremi pe un domeniu anume. Nu suntem pentru că încă îi copiem pe "profesioniştii" de afară. Suntem în urma lor (ca mentalitate) cu 20 de ani cel puţin. De aceea atunci când ne întâlnim cu o provocare reacţionăm româneşte eschivându-ne, disimulând, venind cu pretexte, explicaţii, justificări desuete şi inutile. În faţa provocării discuţi de rezultate, nu de insuccese. Acestea din urmă... nu există. Sunt lucruri pe care le povesteşti pentru că nu au existat şi nici nu vor exista vreodată. Atât. Ce vrei să câştigi de pe urma lor? Milă? Apreceierea ţi-o câştigi prin realizări. Prin ce ai făcut şi ceea ce te reprezintă. Nu prin... nimic.
Dacă te vinzi tu, pe tine, ca profesionist român sub formă de "încercări eşuate" atunci nu faci decât să reconfirmi statutul deloc mulţumitor al unei naţii care n-a fost în stare să facă decât figuraţie adiacentă evenimenţial în istoria universală.
De aceea am ajuns să îi apreciez din tot sufletul pe toţi cei care au reuşit să îşi menţină "echipa încălzită pentru a face performanţă". Grecii, perşii, macedonenii, romanii, francezii, americanii, germanii, austriecii, turcii, chinezii, ruşii, mongolii etc sunt "echipe" care au vorbit de rezultate. Poate şi pentru că nereuşitele se cuantificau în morţi. Ei au scris istoria. Aliaţii sau "ceilalţi" nu au făcut decât să înoate în direcţia în care curgea apa lansată la vale de învingători. Asta pentru că nu au avut curajul să le urmeze exemplul: de scriitori ai istoriei.
Toate aceste echipe, numite generic "naţii" au avut parte de managerul providenţial care le-a arătat drumul. Rostul lui a fost, istoria o confirmă, unul axiologic: şi-a ţinut echipa încălzită pe întreaga durată a competiţiei. În aşa fel încât niciunul dintre jucători să nu uite misiunea sa: profesionalismul în lupta cu sine. Şi s-au depăşit cu toţii cucerind lumi, schimbând hărţi şi lăsând urme pe unde au umblat.
Culmea! Toţi cei care au îndrăznit să facă lucruri nefăcute au devenit eroi, modele. Era şi firesc. Pe ei îi copiem pe jumătate azi şi încercăm să mimăm "oportunist" profesionslismul românesc.
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu