Zeci de chipuri gri se plimbă prin metrou. Viaţa e gri. Ziua e gri. Azi seamănă cu ieri izbitor de mult şi mâine nu va aduce prea uşor o schimbare. În metrou oamenii se pregătesc să plonjeze într-o altă zi de muncă. În rutina zilei care trece şi nu aduce nimic nou. O platitudine plină de secunde moarte, în care viaţa intră fără să vrea în comă prematură.
În metrou oamenii nu mai au umbră. Şi asta nu se întâmplă din cauza neoanelor chioare, ci din cauză că existenţa lor refuză să lase vreo urmă peste lucruri. Ei trec de parcă n-ar fi fost niciodată acolo. Nu le place situaţia, dar se conformează. Aşteaptă un miracol. De obicei loteria este acel El Dorado mult visat, dar biletul necâştigător îi rearuncă în realitatea frustă şi lipsită de perspective.
Mă aşez rar pe scaunele albastre când merg cu metroul. Refuz să mă îmbib cu poveşti care nu au sfârşit pentru că nu mai ştiu de ce, când şi cum au început. Stau şi privesc zâmbind din picioare. Mă bucur când lumea îmi întoarce zâmbetul. Ştiu că atunci răsare un curcubeu la metrou. În subteran viaţa refuză să mai trăiască şi se pregăteşte pentru o ieşire nedorită, la suprafaţă. De ce? Pentru că în subteran oamenii îşi pregătesc imaginea ideală pentru a poza într-un cadru corporatist.
La metrou mor individualităţi, se aplatizează inutil personalităţi, mor vise, idealuri. Şi la suprafaţă ies roboţei...
De ce? Omul sfinţeşte locul şi... oamenii.
O zi magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu