Invidia este un sport naţional în România. (Merge mână în mână cu mentalitatea victimară conform căreia "toate mi se întâmplă NUMAI mie"). Este poate cea mai sinceră trăire, involuntară şi ingenuă felul ei de a suscita spontan energii negative vizavi de un stimul oarecare. Cronicizată, ea devine ură. Eh, şi ura este cu adevărat cel mai frumos sentiment în felul ei nociv de a fi.
Ura este frumoasă pentru că se naşte natural. Este frumoasă pentru că nu este condiţionată de nici un fel de act raţional, deşi la baza ei stau silogisme uşor absurd-logice. Ura este un compliment venit de cele mai multe ori din partea celor slabi pentru cei puternici. Ura naşte apelative tendenţioase şi prejudecăţi destructiv-individuale.
Eu unul mă simt flatat de ura izvorâtă sincer din privirea celorlalţi. Ei mă urăsc, deci exist. Aşa ar trebui să ne calculăm paşii prin viaţa românească. Dacă am face virtual un decupaj contextual, poate am depăşi puţin graniţele ţării. Şi am descoperi că în alte culturi, civilizaţii ura este o simplă risipă de energie, iar prejudecăţile se decantează printr-un filtru raţional. Dar, nu. Nouă ne e bine să fim români şi să privim în continuu în grădina celorlalţi. Să descoperim sau să inventăm struguri acri aculu unde s-au aşezat deja laurii victoriei. Iubesc ura pentru că este cel mai frumos compliment.
Ah, am uitat. În domeniul lor, toţi campionii sunt urâţi. Fanii lor vin din afara graniţelor sportului. Că aşa e în firea omenească...
O zi magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu