ursan, capitol separat

Ursan.
Exact. Aşa mă intitulez io, ăla care în trecut se complăcea cu un nume desuet cu rezonanţe slavone. Acu e nevoie de un nume de scenă cu vibraţii erotice pentru că mi-am propus să devin un mic robocop al iubirii, o maşină perfectă de creat iluzii, un plimbăreţ glumeţ prin viaţa fetelor, un bun necesar, indispensabil şi accesibil. Traseul pînă la Ursan a fost unul destul de sinuos. Mă strigau pe rînd Bog, Yoggi, Nae, Bodo, Bodă, Bogdănel (evident că numai nişte profesoare care apreciau că “Bogdănel” învăţa cîteodată lecţia puteau să-mi zică aşa) sau pur şi simplu Bogdan. Nici una din vechile porecle nu mă ajuta pentru schimnareaasta fermă şi radicală din viaţa mea. D-aia m-am lansat la apă sub forma unui urs…
Cînd am plecat de acasă nu eram deloc urît. Îmi lăsasem părul să crească alandala pentru a da impresia de neglijenţă, de rebel. Perciunii mei cădeau pînă în gură, după cum mă certa taică-meu, iar ştuţul de sub buza de jos era mai asimetric decît Turnul din Piza, zicea mama. În oglindă oricine arată aşa cum l-a făcut mă-sa. Sau cum se vede. Unii chiar sînt culmea culmilor cu ce matrapazlîcuri ruralo-periferice se afişează în cîmpul vizual al societăţii. Io nu era cazul. Chiar dacă bătrînilor le aminteam de un Elvis scăpătat după vreun turneu prin Somalia, tinerilor le apăream sub forma unui Nicholas Cage uşor neîngrijit care mima balcanismul. Acu însă, pe tren, îmi imaginam diverse ipostaze menite să răscolească imaginarul oricărei gagici. Ce mai! Frăţioare, eram mai simpatic ca Bruce Willis, mai senzual ca Tom Cruise şi rebel în stilul bătrînului James Dean…
Cel puţin aşa mă vedeam io, nu mai trebuia decît să le conving pe următoarele mele victime că imaginaţia mea este Realitate, iar atunci ele ar fi fost pierdute în mrejele propriilor iluzii.
Doamne, cîte poţi face cu nişte vorbe! Puţină teatralitate nu face decît să întregească un portret al seducătorului cu un cuţit înfipt în spate. Cîteodată povestea de dragoste cea mai intimă sau suferinîa din trecutul obscur oferă mai multă siguranţă muştei decît plasa de păianjen… Simţeam că am la mine întreg arsenalul pentru a nu da greş în nici o tentativă de cucerire. Ascunsesem în buzunare şi “Din Dragoste”, dar şi “Surprize, surprize”, emisiuni care le îndobitoceau cu lacrimi de crocodil pe fetele naive. Eram personajul cameleonic care ştia să devină vultur atunci cînd trebuia sau un biet iepuraş cînd fata voia să interpreteze rolul de damă. Singura problemă era că nu era deloc indicat să se obişnuiască repede cu rolul pentru că mirajul nu dura decît pînă la pat. La întoarcere atenţia personajului putea cădea lesne pe un cuier, pe pereţi, pe vreo clanţă, pe vreun tablou sau pe cu totul altceva decît ea. Şi vraja se strica subit. Iar demoazela devenea mai banală ca oricînd.

Îmi mai aprind o ţigară. Berea nu curge bine pe gît decît cu o ţigară lîngă. Apropo de filosofia berii. Cred din ce în ce mai tare că între producătorii de bere şi cei de ţigări există nişte legături intime care se răsfrîng în comportamentul tinerilor de prin cluburi, baruri, puburi şi discane. Ultima bere pe care am băut-o în Braşov a fost cu Păunaşu’ într-un băruleţ din apropierea firmei unde lucram ca traducător nocturn. Că, deh, aşa e mai boem, mai poetic, mai fiţos… Şi aşa îmi venise în noaptea aia cînd rămăseserăm cu buzele umflate în vînătoarea noastră de amintiri.
Viaţa la traducătorie era şi ea destul de frumoasă. Stăteam toată noaptea în compania lui Percy Sledge şi a lu’ Tracy Chapman într-o mansardă, sub nişte ramuri de nuc printre care se plimba liniştit Carul Mare şi mă gîndeam la… mine…
Nu mă mai întîlnisem demult cu acest vechi prieten de-al meu care numai în astfel de situaţii încerca să-mi amintească de nevoi, plăceri, dorinţe, frustrări… Am descoperit un bun confident, un prieten adevărat în … mine. Mă înţelegeam din ce în ce mai bine cu mine, cînd mi-am dat seama că… Vorba aia, nu-i bine!!! Şi am început să-mi împart singurătatea cu alţii, altele. Că aşa-i în viaţă, iar masturbarea şi izolarea dăunează grav sănătăţii…

Îmi plac foarte mult necunoscuţii. Nu au viaţă. Trec. Nu înseamnă nimic. Dacă eu vreau să sufere, ei suferă şi în spatele pleoapelor fericite se ascund gînduri negre. Dacă am chef, ei încep să fie fericiţi şi prietenoşi, dar eu le întorc spatele, pentru că nu am chef să las pe oricine să-mi cheltuiască timpul alandala. Viaţa e scurtă şi măcar atît pot face pentru destinul meu. Să nu las lumea să îl terfelească prin vreo telenovelă de căcat.
Cîteodată îi urăsc. Ei sunt odihniţi, graşi, frumoşi… Ei sunt împliniţi, au bani. Ei nu sunt singuri. Ei sunt altceva. Eu mă schimb. Ei rămîn umbre. Cu toate astea relaţia dintre mine şi ei este una extrem de puternică. Eu aş înnebuni dacă nu aş simţi confirmări, refuzuri, înţepături sau laude din partea lor. Interdependenţa de societate ne leagă armonios într-un cerc vicios de unde fiecare încearcă să smulgă partea frumoasă a poveştii. Nu întotdeauna reuşeşte, dar provocat de o competiţie ce depăşeşte limitele firescului, se lasă dus de valuri în toate direcţiile aşteptînd să i se întîmple ceva. Eu unul am ales să fac să se întîmple, nu să mi se întîmple aşa din senin. Asta nu înseamnă că devin un fel de semizeu peste noapte, ci mai degrabă conştientizez faptul că nimic nu mi se poate întîmpla fără să-mi dau acordul… E un vis care pluteşte narcotic peste tot ce înseamnă insula din realitate pe care o denumesc generic viaţa mea…

Cred că am fost născut pentru a mă desfăta în apele calde şi nebune ale singurătăţii. Fiecare moment în parte îl savurez cu o plăcere nebună. Gesturi teatrale, replici seci, răzbunări crude, toate astea încep să se desfăşoare în cămăruţa asta luminoasă de la firmă în care stau singur cu singurătatea mea… pe care o iubesc mai mult decît mă iubeşte ea pe mine. Singur cu singurătatea mea. Un vis pe care îl savuram încă din şcoala generală şi o uimeam pe dirigintă cu texte “literaricioase” în care încercam să exprim cît de tare e senzaţia asta simplă de a fi singur, extins peste tot ce înseamnă lume, univers, oameni.
Îmi arde sufletul după încă o ţigară.