marea cu fustita ridicata

Încă o ţigară, că m-am enervat!

Chipuri necunoscute împroaşcă aerul cu poveşti mute despre un trecut ambiguu. Beau o bere rece savurînd fiecare gură care mi se prelinge pe gît. Rîgîi. Îmi vine să filosofez despre bere. Ce este spuma? De ce este galbenă? E adevărat că a fost lansată pe piaţă de egipteni? O colecţie de tîmpenii îmi invadează cutiuţa în care mama natură mi-a ascuns una bucată de creier pane. Răspunsurile se desenează imaginar pe nisipul umed de la marginea mării.
Cîndva nici nu mă gîndeam că voi sta în semiobscuritate singur şi voi avea tot timpul din lume numai pentru mine. Niciodată nu m-am simţit atît de liber. Toată lumea e a mea. Mă simt şi eu un mic Leonardo di Caprio în Titanic. Călare pe viaţă, pe destin, pe lume. Pe fete? Asta depinde de perspectivă pentru că oricum ai privi problema cu fetele, ele călăresc oricum situaţia… Simt că e suficient să pocnesc din deşte şi noaptea devine zi, iar povestea devine realitate. Iar piţipoancele, vor cădea la picioarele acestui zeu al iubirii care care sînt. O zburătăceală haotică prin paturile mereu calde şi pline de surprize, un şir lung de poveşti încheiate apoteotic cu un orgasm binemeritat. Ah, de abia aştept să ajung la mare!
Un zbor continuu peste un univers care trăieşte în neştire. O viaţă cu zîmbetul larg pe faţă trăită între prieteni. O insulă lipsită de griji, în care clipa se prelungeşte în poveste devenind eternitate…

O alergătură în gaşcă printre norii care aşteaptă pufoşi să fie inhalaţi sub formă de vise de nările avide. Nişte păsări care bat din aripi pe ritmul inimii. Ăştia suntem noi, Babu, Colonelu’, Pictoru’, Ţache, Miţă, Florinauzăn, Păunaşu’, Rasheed, Staru’ şi, cu modestia aferentă, io, adicătelea, Ursan.

După ce am intrat la facultă m-o pus dracu’ să experimentez viaţa de însurăţel avant la lettre. Mă îmbătam cu cuvinte mari ca totdeauna, niciodată, iubirea vieţii, moarte, absolut şi alte chestii d-astea care mă proiectau inconştient într-un univers livresc. Credeam în iubire mai ceva ca, Doamne iartă-mă, nu ştiu cine. Îmi convenea de minune să mă autovictimizez cu chestii siropoase citite pe ecranul televizorului, ori în vreo carte şmecheră necitită de alţii.
Dar cred că asta e simptomatic pentru studentul de la filo’ să trăiască himere pe care şi le administrează zilnic, porţionate în senzaţii. Studentul iubeşte din cărţi şi nu ştie niciodată să facă diferenţa dintre real şi imaginar. Studentul crede că gîndurile lui şi optica lui mioapă pot substitui lumea asta pe care fiecare o vede altfel. Studentul crede, studentul simte, studentul trăieşte aiurea… Şi io ca prostu’ m-am trezit că devin un mic emul al lu’ tanti Bovary. Ce să-i faci, în zilele noastre dacă nu ai probleme, îţi faci. Dacă nu ai de ce să-şi plîngi de milă, găseşti tu ceva să te facă să stai în faţa oglinzii şi să-ţi boceşti amar în barbă zicînd că nu mai altceva de făcut decît să iei ghiavolul de coarne şi … să te sinucizi. Ce tîmpit! Pe vremea aia chiar eram în stare să mă omor.
Cred că îmi plăcea gîndul că moartea mea ar putea şoca. Ar stîrni lacrimi, bocete şi alte chestii d-astea care te-nduioşează. Mă gîndeam că absurdul situaţiei m-ar transforma într-un nu ştiu ce martir al iubirii, într-un Werther, mult mai prost ca originalul. Mă şi vedeam pe catafalc, frumos ca un mic Luceafăr contemporan, rece şi nemuritor etc. Toată lumea plînge după mine… Toată lumea mă regretă. Eram atît de tînăr, de vesel, de fericit. Bine că nu am făcut-o… Aproape că mă înduioşează imaginea asta de care am scăpat, slavă Domnului, întreg şi nevătămat.
Oricum, cred că fiecare dintre noi are o perioadă romantică, în sens cultural vorbind. E o vîrstă în care ne place să fim patetici, nesiguri, să fim absoluţi, să ne dăm în stampă cu o iubire care, între noi fie vorba, nu mai înseamnă nimic în ziua de azi. Şi asta pentru că de fapt tot ce contează nu este beţia asta de vorbe frumoase “te iubesc-uri absolute” şi “veşnicii de loialitate”, ci … prietenia. Încrederea este forma absolută a celei mai frumoase iubiri.
Acu cînd am terminat-o şi cu tipa şi cu facultatea, am revenit la vîrsta de rebel, încercînd să trăiesc la maxim clipele pe care mi le-am interzis singur pentru a mă dedica ei. Evident că ieşisem destul de şifonat din această saga erotică atent brodată cu o voinţă sado-maso în fragilul meu univers imaginar, aşa că eram hotărît să-mi ling rănile împreună cu prietenii mei de o viaţă la mare. Băutele cu băieţii, nebuniile găştii, aventurile miştocăreşti sau micile flirturi nevinovate erau nişte necunoscute majore pentru cel care prefera să se închidă într-un turn de fildeş pentru a putea scuipa de la înălţime peste o mulţime amorfă. După facultate am observat cu stupoare că mă scuipam singur în frunte şi că turnul nu era deloc la înălţime ci undeva la trei metri sub pămînt.
Hei, lume, am reapărut în tine! Şi nu oriunde. Am ieşit în miezul vieţii: în discotecă. Pentru că aici e emulaţia asta de tremolouri pline de sensuri şi de libertate pe care ne place să o numim viaţă. “Fă-mă Doamne flori de tei / Şi m-aruncă-ntre femei”, zicea rapsodu’. Problema era că nu-mi imaginam revenirea în lumea pe care o părăsisem pentru că “era imatură”… De parcă maturitatea nu se măsoară tot în nostalgia eternelor vise ale copilăriei pierdute.
Brusc blazarea specifică învăţăcelului a dispărut. Discotecile atît de odioase pe vremurile poveştii de amor din facultă, deveniseră adevărate scene pentru un spectacol al vieţii care mă fascina.
“Uite aşa aş vrea să mooooor / Cu paharul lîngă mine / Cu cobzarul lîngă mine / Uite aşa aş vrea să mor / Într-o crîşmă din Oboooor / Să-mi scriu cînd o fi momentul / Cu vin roşu terstamentul”, spunea marele Gică Petrescu încălzind sufletele din faţa halbelor ispititoare. Şi moartea livrescă de student cu caş la gură deveni o dulce beţie filosofică ancorată boem între paturile fetelor care aveau să-mi vînzolească inima după bunul lor plac. Partea bună a lucrurilor era că astea erau cele mai frumoase poveşti datorită sincerităţii şi curăţeniei din care izvorau. Lacrimile frecventelor despărţiri erau calde, triste, amăgitor de reale şi totuşi fermecător de efemere. Şi asta pentru că totul era real. Nimic nu lansa spre absolutul unei relaţii serioase, mature şi sufocante totodată.
Pofta de viaţă urla din plămînii atrofiaţi de atîta tăcere obositoare. Sinceritatea miştocărelilor băieţeşti şi neseriozitatea cuvintelor aruncate în faţa sticlelor de bere mă orbea definitiv. Asta e viaţa! De mîine totul va fi şi mai bine, pentru că acum am învăţat să privesc mai des ca oricînd cerul… Destinul îţi aduce la picioare cîte un val pe care trebuie să te sui pentru că oricum tot ce apuci să strîngi în tolbă se va dilua la un moment dat în apa sărată a mării. Şi va rămîne undeva în amintirea celor care ţi-au smuls cîteva clipite din viaţă. Aici poţi alege ce fel de personaj vei fi în viaţa altora…
Poţi fi o prezenţă negativă, cerşind ura sau cel puţin antipatia sau poţi intra în miezul problemei dedicîndu-te mîngîielilor trecătoare pe care le administrezi cu zgîrcenie unor suflete oricum nevralgice. Totul este un spectacol care te ademeneşte şi pe care îl poţi savura oricînd şi oricum. Aşa că…
Gagici, atenţie! Vine băiatu’! Îmi cer scuze că v-am lipsit atîta timp! Acum doamnelor şi domnilor, din nou, pe marile ecrane, Ursanu’! adică io! De data asta promit să îmi iau nişte pantofi cu tocuri adînc înfipte în realitate pentru că ăştia la şcoală m-au îmbolnăvit cu pofta asta nebună de a zbura printre himere, de a visa cu gura căscată pe trotuar. Dacă sînt bolnav de imaginaţie mă tratez. Recunosc. Am fost imaginoholic. M-am apucat de tratament şi sînt aternt supravegheat de prietenii din viaţa mea. Cred că cea mai bună soluţie pentru moment este Ursus verde. Cea mai bună blondă din cîte au existat vreodată. Şi sinceră, totodată.