A murit Steve Jobs... A apărut un mit

L-am cunoscut pe nea Costică acum 4 ani. Hoinărea, aşa îi place să spună, pe la Piaţa Spaniei, în plin centrul Bucureştiului. A fost profesor de istorie. Băutura l-a divorţat de familie, iar copiii l-au izgonit după moartea nevestei. S-a aciuat aici pentru că este aproape de Spitalul Cantacuzino şi... are el o doamnă doctor, pe nume Nuţi, care are grijă de ciroza care îi mănâncă zilele. Dar nea Costică nu renunţă la viciul lui: "De-o singură moarte murim oricum cu toţii. Aşa că nu trebe să ne amăgim. Important e cum ne pregătim de moarte". Aşa mă întâmpină în fiecare dimineaţă, când ies la plimbare cu fiorosul dulău Paco. Acum doi ani, când am aflat de ciroză am făcut un legământ. L-am rugat pe nea Costică să facă mişcare şi să încerce să reducă porţia de coniac muncită "cinstit" din cerşit la intersecţie. Nu a ţinut. Seara când ieşeam iar la plimbare îl găseam în acelaşi loc pe bancă în care se postase de dimineaţă. Clemfănind necontrolat vorbele îmi zicea "Vedeţi? Vremea se schimbă dar omul rămâne. Eu şi Cervantes ce suntem nemuritori în piaţa asta...". Îmi cerea un pol sau doi să-şi ia o sută "de ceva tare". Îl refuzam şi îl certam moralist. "Mata când ai mâncat de la Mâc Donalţ te-ai gândit că po' mori? Nu! Iote la fel şi io: beau să uit că o să mor".
Atunci i-am propus un târg. Îi dau 5 lei în fiecare zi (o tărie şi o bere la crâşma din colţ) dacă îmi aduce zilnic un bon emis la ora 12.00 de la Mâc Donalţul de la Unirii. În feul ăsta îl convingeam să facă mişcare şi să învingă sedentarismul care îi măcina ficatul cirotic. A mers bine doi ani. El şi-a făcut plimbarea, eu i-am dat banii, indiferent de anotimp. Recent nea Costică a început să îmi aducă bonuri de la Gara de Nord. L-am felicitat însă el mi-a zâmbit: "S-a scumpit plimbarea... Acu face 10 lei...".
Am zâmbit trist. I-am întins 10 lei şi i-am zis: "Un american, Steve Jobs spunea odată că atunci când simţim că se apropie moartea, învăţăm să ne trăim mai atent viaţa care ne-a rămas. Luăm decizii importante mult mai repede şi începem să vedem mult mai departe în viitor... Poate şi pentru că nu o să îl prindem pe tot. Ne plasăm treburi şi sarcini de îndeplinit peste luni şi ani sperând că "aceste lucruri importante ne vor ţine în viaţă se le desăvârşim". Nu este aşa. Generaţiile se schimbă şi se devorează între ele cu sălbăticia inocentă a algoritmului existenţial: noul înghite întotdeauna vechiul pentru a-şi construi cărarea care merge doar înainte. Şi acelaşi american spunea că îşi iubeşte la nebunie slujba şi că ea îl face cel mai fericit om din lume. De ce? Pentru că făcea ceea ce îşi dorea: filosofa, discuta cu oamenii, le pregătea surprize tehnologice care aveau să devină canoane universale, pregătea salturi ale devenirii umane înainte ca omenirea să simtă nevoia de a le avea. Nea Costică, eu nu am vrut cu ăştia 5 lei pe zi decât să te fac să trăieşti mai mult. Plimbarea te ajută şi te face să nu bei câteva ore în fiecare zi. Ştiu că de banii ăştia bei seara, dar asta e decizia ta. Am vrut să îţi arăt că pentru mine viaţa ta chiar contează. Acum tu îmi arăţi că tu vrei să îi pui capac. Începând de azi nu îţi mai dau nici un ban. Te las să îţi urmezi drumul. Eu unul nu o să te mai văd aici într-o bună zi şi mă voi consola cu gândul că ai plecat. Tu însă... va trebui să îţi duci mai departe crucea, pentru că nimeni nu o duce în locul tău".
Discuţia am avut-o în primăvară. Nea Costică nu mai bea şi ajută la încărcatul mărfii la o crâşmă din cartier. Ieri m-a întrebat timid: "Aţi auzit că a murit Steve Jobs, ăla care trăia pentru slujba lui, de care mi-aţi zis? Ce păcat că nu l-am văzut şi io cum arată. Cred că era un om adevărat...".
Da, nea Costică. Era. Dar nu-ţi face griji mâine, poimâine o să vezi tineri cu tricouri imprimate cu chipul lui şi un măr. A fost un om mare... Ştii cum e, fiecare dintre noi suntem măsura faptelor pe care le înfăptuim, el va rămâne un mit la fel ca Che, 2Pac sau John Lennon... Numai că ne mai trebuie vreo doi ani să realizăm treaba asta...