Mi-e grozav de milă de victime. Ele nu pot mai mult. S-au născut sub astre întunecate şi au refuzat să lupte. Pentru ele viaţa este un etern plâns de milă şi o continuă autoflagelare sau (contextual) autocritică filosofică. Neputinţa le absolvă de orice încercare de a reuşi. De ce să lupte dacă ştiu de la bun început că vor pierde? De ce să intre în ring dacă nu au pentru ce lupta? Propria fiinţă este diluată într-un şuvoi de lacrimi de autocompătimire şi după "spălare" nu mai iese nimic. Mi-e milă, de ei săracii. Ei nu visează. Ei au coşmaruri, griji, probleme, nu soluţii. Ce pot simţi altceva decât milă. Asta şi aşteaptă de la mine. Milă. O reacţie spontană necondiţionată, venită natural din ordinea lucrurilor. Aceeaşi milă comună pe care o simt şi atunci când strecor în mâna cerşetorului un pol sau câţiva bani.
Idolatrizez campionii. Sunt fascinat de vizionari chiar dacă în România de astăzi nu îi pot număra decât pe degete. Din fericire sunt în proximitatea lor şi vizionarismul înmiresmează aerul de jur împrejur cu boarea laurilor olimpici. Ador lupta învingătorilor cu haita nesătulă care latră şi muşcă şi până la urmă se aşază docilă la picioarele lor. Sunt fascinat de modul în care destinul face acelaşi lucru, ba mai mult. Soarta devine căţeaua preferată a învingătorului, cea care stă docilă la picioarele lui şi aşteaptă cuminte să fie gâdilată pe burtă.
Cele două tabere pot fi traduse şi altfel: zei şi oameni care au abandonat, stăpâni şi sclavi, campioni şi... restul.
Unii fac visele realitate, alţii transformă realitatea în coşmar. Unii luptă să găsească soluţii, alţii orbesc în faţa problemelor. Unii latră şi muşcă, alţii culeg laurii şi zâmbesc.
Iubesc viaţa şi oamenii. Ador jocul acesta etern de când e lumea. Regulile sunt aceleaşi, decorul se schimbă. Oamenii sunt zei cu toţii, numai că unii ascultă de destin.
O seară magică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu