Fata Morgana nu sângerează...

Retrospectiv, 2012 este un an pe care, nici dacă ar încerca vechii povestitori din comunitatea tradiţională să îl transmită prin viu grai, nu ar reuşi. De ce? Foarte simplu, pentru că o poveste este ea însăşi o construcţie, iar clădirile nu se ridică pe nisipuri mişcătoare. Iată sintagma populară centrală a discursului public din anul 2012:

Luptă politică - un imens non-sens. Cf. DEX online: "S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop". 
Discursul de tip politic implică diplomaţie, tact, negociere şi dezbatere publică. Noţiunea de luptă aparţine unui alt tip de registru semantic, specific îndeosebi propagandei de mobilizare a armatei. Folosirea luptei politice într-un context actual de dezbatere politică predispune la reacţii diferite în rândul masei sociale: victoria e asociată anarhiei, identificarea duşmanului comun, dorinţa de răzbunare şi nevoia de sânge. 
În momentul în care masele au fost solicitate la luptă politică au fost răsturnate organizări politice autoritare şi a urmat anarhia. Masele distrug şi nu construiesc decât atunci când sunt coagulate în jurul unui concept comun care le solidarizează raţional, la fel de puternic precum ura. Duşmanul comun este acel paria istoric, vinovat de starea de fapt a unei societăţi. El este un fel de burete care absoarbe întreaga culpă dintr-o paradigmă socială care refuză să îşi asume fie şi cea mai simbolică urmă de vinovăţie pentru o stare de fapt. Trebuie răsturnat pentru că numai răsturnându-l societatea se poate sublima şi vindeca de răul prezentului. Nevoia de răzbunare este de fapt dorinţa ancestrală de sânge simbolic. Şi asta pentru că respectând coordonatele strict discursive ale registrului de luptă politică, atât duşmanul cât şi răzbunarea sunt de fapt himere, iluzii. Iar... Fata Morgana nu sângerează.

În imaginarul tradiţional, zmeul va fi întotdeauna rău, iar Făt Frumos nu va duce niciodată o luptă pentru menţinere a păcii (n.a. altă sintagmă non-sens), ci mai degrabă una de purificare a unei lumi aflate în decădere. Nu va fi mediatorul puternic şi înfricoşător dintre două tabere conflictuale, ci reprezentantul de vârf al uneia dintre ele (n.a. în funcţie de optica narativă, a binelui). Eroul providenţial este chintesenţa culturii din care face parte, gestul său simbolic este simplu şi destructiv-reparator. Efectele faptei lui sunt imediate şi necondiţionate, întrucât pagubele produse de prezenţa Zmeului sunt de netăgăduit, concrete, palpabile.
Cum poate spune un bunic o poveste contemporană nepoţeilor pentru a-i adormi, dacă în lumea despre care vorbeşte nu există alb şi negru, ci doar un gri spitalicesc? Cine învinge într-o luptă fără săbii şi cuţite, arme de foc şi viteji eroi, despre care nimeni nu ştie de ce, când, cum, unde a început şi cine o va continua? Oare pentru copiii celui de al doilea deceniu din al doilea mileniu... nimeni nu va mai încăleca pe o şa şi să spună poveste-aşa...? Sau în noua paradigmă cultural-mitologică, extinsă virtual la nivelul mapamondului... povestea va dura un pic, până când mai dai un clic?

O zi magică! Şi mega-Merry Ho-Ho-Ho!

Alegeri 2012: NU, un vot POZITIV

Este pentru prima oară când eu, ca element dinamic în actul electoral sunt "ofertat" cu NU.
"NU le da voie să te mai fure"; "NU vota USL"; "NU pune ştampila pe ciocoi"; "NU poţi alege decât...". Aşa sunau toate mesajele întipărite cu litere de o şchioapă pe fluturaşii care mi-au inundat cutia poştală. Deducţia logică a fost simplă (n.a. deh, stratageme persuasiv-inductive ale mesajelor specifice marketingului politic): nu era important votul meu, ci NON-votul meu adresat CUI TREBUIE. Schimbarea politică se prefigura astfel printr-o sancţiune vindicativă adresată "ăluia care mi-a făcut rău".
Ce rău mi-a făcut? Păi: criza, tăierile salariale, incapacitatea previzionării zilei de mâine, reducerea ajutoarelor sociale, majorarea creditelor, creşterea preţurilor etc. Aveam de ales între a-mi demola casa în care locuiam pentru că NU mai puteam sta în ea, în speranţa că... oi găsi eu ceva după. Garanţii însă nu oferă nimeni pentru că ... e criză. Nici un candidat (n.a. cu o excepţie subiectivă) nu a construit o utopie socială care să mă farmece şi să mă seducă. Toţi aveau gura plină de anti-vot...
În mod şocant în campania asta electorală a lipsit un element persuasiv extrem de important: proiecţia viitorului MEU, ca elector. Promisiunile deşarte privind următorii patru ani din viaţa mea, au lipsit cu desăvârşire (n.a. nu se pot face previziuni pe timp de criză!!!) lăsând locul urii. Ura adversarului politic, ura celui care mi-a luat..., mi-a făcut..., mi-a încălcat...

A câştigat USL. Bravo! România avea nevoie de o schimbare.
Dar care este garanţia mea ca cetăţean că NU-ul electoral este un pas spre viitor, nu un gest demoliţionist, vindicativ. Va dispărea corupţia?
Oh, nu... însă renaşte speranţa. Până mai ieri nici nu-ndrăzneai să visezi la mai bine, că imediat visul devenea frustrare, acum există un mâine... şi tu faci parte din el.
Să trecem la muncă!

O seară magică!

P.S. Mă bucur doar că a câştigat majoritatea parlamentară şi Senatul Uniunea din care face parte prietenul meu Mihai Sturzu! O majoritate confortabilă pentru temelia unei construcţii care începe azi şi se încheie în 2016...

Când te vinzi ieftin eşti tratat ca atare...

Cutumă naţională: plânsul de milă, autovictimizarea. Însă psihoza mondială numită generic fie "criză" fie "recesiune" (n.a. adică fenomenul care constă ăn blocarea pe piaţa monetară mondială a unor sume colosale de către nişte indivizi care le deţin şi pot jongla cu ele) nu este decât o altă "eclipsă totală de soare 2000", alt "sfârşit al lumii mayaş", alt "război democratic pentru instaurarea normelor de funcţionare a unui stat liber", altă "gripă aviară", "ACTA" sau "încălzire mondială". Un concept de marketing extins propagandistic prin sisteme de comunicare specifice şi promovat eficient până la nivelul la care devine obsesie mondială, cu o recurenţă discursivă şi mental-reprezentativă suficient de elocventă pentru a aliena realitatea.
Şi atunci când se luptă titanii, muritorii fac foame. Însă şi foamea este un profesor bun (n.a. Cioran a desfiinţat undeva această sintagmă definitorie pentru esenţa naţională românească). După ce te plimbi un an prin deşert şi în sfârşit scapi de coşmar, stai cel puţin o lună cu picioarele-n apă rece şi masa plină de bucate.

2012. Te-ai vândut ieftin şi ai fost tratat ca atare. Sărman popor român, ai trăit cu sufletul ceva străin paradigmei tale identitare, ceva care nu merita să-ţi intre nepoftit, cu bocancii, în adâncul fiinţei.
Logic şi firesc. Aşa stau lucrurile într-o economie de piaţă cu o filosofie primară funcţională (n.a. fiarele mari ucid animalele care se mulţumesc cu puţin; nu o să vezi niciodată o căprioară care mănâncă două trei firicele de iarbă şi ciuguleşte din tufişuri ucigând un ditamai leul; întotdeauna leul o va mânca pe ea, niciodată invers). Există, evident, în jungla contemporană şi hiene sau lupi. Ambele specii atacă în haită şi sunt de temut atâta timp cât sunt un grup. Însă uneori primele sunt lăsate la masa Regelui să se înfrupte din carnea aburind (n.a. fie că sunt invitate, fie că Regele însuşi se teme de grupul lor, ce poate înlocui ca prin farmec frica şi respectul, impuse de lanţul trofic, cu un atac disperat şi extrem de violent, şi atunci condescendent cedează un loc hămesiţilor invitaţi la ospăţul regal). Alteori aşteaptă, înghiţind în sec, rămăşiţele ospăţului regal.
Lupii întotdeauna vânează pentru a-şi procura hrana. Nu aşteaptă să pice firimituri de pe masa regală. Nici nu ştiu că există firmituri. Pentru haita de lupi foamea începe întotdeauna cu un plan bine elaborat de vânătoare. Îşi tatonează prada, o încolţesc şi o hărţuiesc inteligent până când ea însăşi cedează în faţa terorii şi se oferă pe tavă pentru a scăpa de teroarea morţii. Haita de lupi, după cum credeau vechii daci, nu devora decât prada care le era îngăduită de mare Zamolxis. Crima lor avea întotdeauna o conotaţie simbolică, iar sângele vărsat şi sorbit cu nesaţ de pământ era ofranda supremă pentru un zeu al naturii care binecuvânta senin omenirea atunci când veneau la el, în cer, fiinţe ce renunţau de bunăvoie la vieţuirea lor vremelnică pe această lume (n.a. vezi sacrificiile ritualice la daci şi jocurile de alegere a celor demni să meargă la Zamolxis).

2012. Un an pe care nu vreau să mi-l amintesc niciodată.
Nu a existat în istoria mea personală şi ca atare nici nu am cu ce să-mi încarc memoria. Supravieţuirea nu contează în memoria unei fiinţe raţionale... Actele şi măsluirile împlinite ale minţii sunt aminitiri, restul e ... fotosinteză.

O seară magică!

Scârba patriotică

"Românul are cea mai multă apă în sânge", spunea acum 30 de ani colosalul Emil Cioran. La vremea respectivă, patriotismul indus propagandistic de aparatul de stat funcţiona de minune. La 23 august aveau loc manifestări somptuoase, vizitele de lucru erau date de referinţă în istoria contemporană, iar războiul daco-roman precum şi întreaga istorie naţională fuseseră resemantizate subtil într-o paradigmă culturală sintetizată succint în sintagma patriotism proletar. Înainte de '89, răscoala din 1907 era percepută (învăţată în şcoli) ca un ecou la strigătele revoluţionare ale Partidului Comunist, tipărite în manifeste răspândite în sate (evident propaganda ignora nivelul de analfabetism de la vremea aceea şi nu putea menţiona ca vector de propagandă Liturghia preotului din fiece sat); Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare sau Alexandru Ioan Cuza erau conducătorii de cinste ai unei naţii alese, a unui popor mândru şi demn etc (n.a. subliminal era indusă ideea amorfizării sociale, astfel, sub astfel de figuri marcante ale istoriei nu existau pături sociale, ci doar popor; nu existau boieri decât în măsura în care ei erau numiţi de Vodă pentru merite pe câmpul de luptă sau pentru realizări deosebite). În istoria de dinainte de '89, existau doar: eroi (modele de patriotism, exponenţiale) şi... conducător. Primii erau consacraţi deobicei postmortem, cea de a doua categorie era introdusă în manualele de istorie în virtutea similarităţilor cu ... Nicolae Ceauşescu.
Scopul era unul simplu şi clar: întreaga istorie naţională s-a încununat şi s-a sublimat de-a lungul a peste 2.000 de ani cu apariţia mesianică, providenţială şi universală a lui, a Conducătorului iubit. Chintesenţa patriotismului, reductio in nucae a oricărei trăsături identitare naţionale.
E fascinantă istoria în manualele antedecembriste! Ce a urmat? Nimic. 23 de ani au trecut de pomană. Interese meschine, dezinteres total în probleme naţionale, goana după căpătuială şi cosmopolitismul (n.a. văzut doar ca mimetism cultural-comportamental faţă de un fenomen produs într-o zonă văzută ca exotică, occidentală, superioară, evoluată etc; problema fundamentală a fost tocmai aceea că evenimentul cultural importat avea loc în contextul unui şir evenimenţial coerent, logic şi poziţiona respectiva societate pe o treaptă evolutivă firească; România încerca să se înscrie prosteşte într-un maraton al adulţilor cu micuţii de la grădiniţă... şi asta face şi acum).
Azi. 28 noiembrie 2012. Români fericiţi? Cu siguranţă că există, problema este că nu trăiesc în ţara lor.
Mulţumim conducătorilor iubiţi care au avut grijă ca ultimii 23 de ani să treacă de parcă nici nu au existat în conştiinţa noastră naţională... Naţională? Deja sună arhaic termenul...
În seria idioţeniilor legiferate de politruci postrevoluţionari punctez dureros "legea mitei electorale" (http://www.alegeri-romania.ro/pagina/31/legislatie.html). Cu o pensie de 300 de lei, o întreţinere de minimum 180 de lei (la 2 camere), împovărat de boli şi nevoit să mai mănânce... din când în când, pentru pensionarul de care statul român nu mai are grijă mita electorală din decembrie însemna mâncare de sărbători! În loc să emitem cadre legislative restrictive pe acest segment, propun, dragă clasă politică inutilă, ridicarea nivelului de trai, măsuri coerente menite să amelioreze subzistenţa (sic!) şi eventual să o direcţioneze către... ceva (viitor, evetual?). Legea mitei electorale ar deveni inutilă dacă individul ar avea demnitate, dacă ar putea gândi independent, dacă nu ar mai fi victimă...
Ah, dar dacă ar fi aşa... cu siguranţă nu v-ar mai vota... Cu siguranţă ar cere ca drepturile să îi fie respectate, cu siguranţă statul ar fi nevoit să plătească daune tuturor cetăţenilor care zilnic l-ar chema în instanţă pentru încălcarea drepturilor... Cu siguranţă fiecare viaţă de om ar valora ceva mai mult decât... 300 de lei pe lună sau 12.000 de lei pe an.
E mai bine aşa...

Uf!
O seară magică!

Spoială românească

Homar? Ah, da, nu-mi place. Are puţină carne şi ajungi greu la ea...
Nu contează că ai gustat homarul lângă pubela restaurantului de lux, în timp ce trăgeai cu urechea la ce vorbeau boierii în timp ce horpăiau hulpav trufandalele exotice din farfurii... Ascultai şi băgai la cap.
Aşa ai auzit cuvinte noi "anturaj, marketing, advertising sau copyright". Inteligenţa nativă te-a sfătuit bine. "foloseşte-le copy/paste pentru că altminteri rişti să greşeşti, pentru că nu le stăpâneşti "semantica" - un alt cuvânt nou".
BMW, R8, Lexus, Veyron sau Mercedes. Hmmm, încă nu m-am hotărât... Sunt OK, mă tentează, dar mă gândesc la drumuri, parcări, oamenii răi care zgârie maşini şi la ... hoţi.
Icon-ul social, marca distinctivă tinde să fie încălcată de noii dinupăturici ai vremurilor noastre. Ipocrizia, lipsa principiilor şi mercantilismul extrem duc inevitabil la diluarea esenţei individuale dezvoltând în timp un model social tipologizant şi demn de urmat, într-o himeră aspiraţională intangibilă, însă extrem de uzitată oral, stereotip în relaţiile sociale. Astfel, ajungi ca într-o bună zi să ai de a face cu indivizi necunoscuţi care îţi reproduc replicile cu o dezinvoltură uluitoare, de parcă ar fi ale lor, mult mai natural decât tine atunci când le-ai spus prima oară.
Ce ţăran! Nu ştie să facă diferenţa între un sos Cesar şi un banal Gorgonzola...
Orice simplu trecător pe la/lângă masa regilor studiază atent detaliile de pe masă. Aude cuvinte, soarbe tonalităţi şi registre discursive, învaţă idei şi copiază atitudini. Culege ambalajul unei lumi care până atunci i-a fost interzisă şi la care nu va putea accede niciodată. Mimează apartenenţa la ea pentru că în lumea lui este cu siguranţă un aristocrat, vinde poveşti şi pretinde în faţa amicilor din cartier că este prieten cu însuşi regele pe care îl copiază cu neruşinare. E un spectacol social superb prin absurdul său, mai grav e că... devine modus vivendi pentru el şi frizează patologia. În felul acesta destnul lui devine pseudoviaţă, dar nu realizează asta decât atunci când e prea târziu.
Ce ciudat! Uite-l cum se îmbracă: blugi de la Zara, cămaşă de la D&G, pantogi Bigotti şi eşarfă Massimo Dutti. Ce kitsch!
Discreditarea socială pentru impunerea propriei perspective analitic-critice este un fenomen acceptat în măsura în care unghiul de abordare este unul legitimat social-valoric, în conformitate cu o paradigmă funcţională coerent într-o sistemă socială solidă, bazată pe principii puternice. În societăţile de tranziţie, replica sună simplu şi sec - invidie gratuită (n.a. societăţile de tranziţie se definesc pe sine prin dezicere identitară faţă de canonul social). Apreciez deconstructivismul ideatic, apreciez paradigma socială derrideană, însă nu înţeleg consideraţiile estetic-vestimentare în contextul în care emiţătorul nu este el însuşi un trendsetter şi nu are o viziune personală asupra fenomenului pe care îl taxează. Sunt de acord cu exprimarea propriei opinii, însă nu uitaţi diferenţa între o "răutate gratuită" şi o "critivă bine ţintită" constă în faptul că prima nu oferă alternativă, însă cea de a doua, da. Valoarea unui critic nu constă în distrugerea/demolarea unei construcţii colosale care i se pare kitsch, ci în corectarea ei cu remarci constructiv-corective.

Eh, dar zi de zi vedem la televizor o silogistică axiomatic-lozincardă care legitimează genul de mentalitate tipic românească. O voi numi spoială pentru că este singurul termen adecvat unui fenomen care afectează istoria unui popor la fel de tare... cât o bulă de săpun...

O seară magică!

Opa! A trecut şi 2012...?

Cu gândul la versurile bătrânului Eminescu şi la vorba lui Hesse conform căreia "omul este singura fiinţă care ştie că va muri", am vrut să văd cum s-a dus 2011. Am profitat de buluceala din Piaţa Bucur Obor şi am stat de vorbă cu 20 de oameni despre cum îşi trăiesc viaţa. De la întrebări precum "cât timp munciţi?", "cât timp staţi în trafic în drum spre serviciu?", "cât staţi la duş?", "cât timp mâncaţi?" etc şi până la "cât timp petreceţi cu prietenii, uitându-vă la televizor sau spălându-vă pe dinţi?" am reuşit să îmi fac o imagine de ansamblu despre cum au trecut ultimele 365 de zile, 52 de săptămâni, adică 8.760 de ore, adică 525.600 de minute... Respondenţii au vârste cuprinse între 45 şi 75 de ani; doar 11 femei au răspuns, 9 au fost bărbaţi (trei nu erau din Bucureşti şi vindeau produse în piaţă).

- Cât aţi muncit? - 231,5 zile (2.083,5 ore; *majoritatea respondeţilor au afirmat că stau la serviciu în medie 9 ore)
- Cât timp aţi pierdut în trafic (în drum spre/de la serviciu) - 462 ore (19,25 zile)
- Cât timp aţi pierdut la baie/duş? - 180 de minute (3 ore) (*16 respondenţi au spus să stau la duş în medie 10 minute şi fac baie o dată la două zile; de 3 ori pe săptămână)
- Cât timp pierdeţi mâncând? - 1.204,5 ore (50,2 zile) (* respondenţii au declarat că stau la micul dejun 10 minute în medie; 30 de minute, la prânz şi 30 de minute la cină)
- Cât timp v-aţi uitat la televizor? - 912,5 ore (38 zile)
- Cât timp aţi pierdut cu spălatul pe dinţi? -730 de minute (12 ore; 0,5 zile)
- Cât timp aţi stat cu prietenii? - 312 ore (13 zile) - *respondenţii susţin că se văd cu amicii/fetele de 2 ori pe săptămână şi petrec în medie 3 ore
- Cât timp ai pierdut dormind? - 121,6 zile (2.920 ore)
- Cât timp aţi pierdut la cumpărături? - 165 de ore (6,5 zile)
- Cât timp aţi avut pentru voi? - 132,5 zile (11 zile libere legale (n.a. în 2011 - 6 zile din liberele legale au picat în weekend, după cum urmează: 1 ianuarie - sâmbătă; 2 ianuarie - duminică; 24 aprilie (Paşte) - duminică; 1 mai - duminică; 12 iunie (Rusalii) - duminică; 25 decembrie (Crăciun) - duminică); medie 23,5 concediu; 104 weekenduri)

De obicei, la sfârşit de an, ne spunem poveşti. Cum am petrecut, ce am făcut, cum ne-am distrat, pe unde am fost etc. Toate poveştile sunt de fapt clipele în care nu am făcut ce facem de obicei. Adică mai puţin de 20 zile pe an, pe care ni le dedicăm întru totul nouă. Pe care le trăim cu adevărat aşa cum vrem noi. Şi asta pentru că din cele 132,5 zile libere, 103,5 ne rezolvăm treburile administrative, gospodăreşti, plătim impozite taxe, reparăm prin casă, facem curat, punem la spălat etc şi 19 rămân la cheremul nostru. În medie 10 zile pe an le petrecem în concediu şi doar 13 zile cu prietenii.
Aşa e în fiecare an... sau doar în anii de criză?

O zi magică are întotdeauna 24 de ore! 8 le dormi, restul sunt Magie...
P.S. În medie, un om trăieşte aproximativ 72 de ani, adică numai 26.298 zile, doar 631.152 de ore... De ce să ne trăim timpul pentru alţii şi nu pentru noi...?

* Am reluat un material realizat anul trecut pe vremea asta, întrucât frigul s-a instaurat mai repede, iar timpul liber s-a ocupat progresiv cu altele...

Uite cum scapă bărbaţii de "tortura"... shopping-ului

Ce bărbat pe lumea asta nu-şi doreşte să scape de clipele interminabile petrecute pe coclauri, plimbându-se la un magazin la altul. De secundele care trec mai greu decât anii de puşcărie, petrecute în faţa rafturilor din hipermarketuri în căutarea "celei mai bune oferte". De eternele discuţii cu iubita despre: "unde era magazinul ăla unde... şi aveau şi hrană pentru căţei şi acumulatoare pentru aparatul foto" sau "de unde luăm cadou la ora asta că ne-a anunţat pe nepusă masă de petrecere"...
Doamnelor, înţelegeţi-ne şi pe noi! Bărbaţii nu au fost făcuţi pentru shopping. Structura lor genetică se dezmembrează, se efeminează şi dă rateuri în self esteem dacă ne supuneţi acestui supliciu. E mult mai simplu cu prietenul nostru de pe telefonul isteţ din buzunar... Aveţi încredere, mergem aproape, în zonă şi nu ratăm nici o ofertă... Cum?
Eh, foarte simplu: cu aplicaţia pe mobil www.InZonaTa.ro scapi de stress şi prinzi şi meciul echipei favorite. Oferta vine peste tine şi te aţâţă senzual să nu o scapi. Vii de la munci şi ai creierii prăjiţi de fel de fel de probleme pe care ştii (teoretic) că trebuia să le laşi în spate. Sună iubita: "nu uita, dragă, să iei ... că nu mai avem de nici unele". P%*?9&...!
Numa' de asta n-aveai chef... Eh, şi în clipa aia, prietenul tău din buzunar, micuţul telefon deştept îţi aprinde beculeţul cu soluţia... şi e chiar în zona ta. Nu mai trebuie să alergi bezmetic la ore târzii după fel de fel de golgozonii, marafeturi şi ijghituri. Afli ce e mai bun pentru tine direct din telefon. 5 minute şi treaba e rezolvată. Punct ochit, punct lovit.
 Dar nu e numai asta! Gândeşte-te la câte concursuri cu premii, câte oferte, reduceri şi alte mega-surprize te conectezi cu aplicaţia pentru mobil www.InZonaTa.ro. Te-ai săturat de plicurile stivă din cutia poştală cu fel de fel de oferte care te lasă rece pentru că nu ai timp să le onorezi? Eh, cu noua aplicaţie, crede-mă, nu mai ratezi nimic din ceea ce îţi trezeşte interesul, pentru că... e la doi paşi, e în zona ta.

Acest articol este inscris in concursul “Castiga-ti cadoul de Craciun: un iPhone 5 de la InZonaTa si Florin Grozea!” sponsorizat de site-ul de oferte speciale www.InZonaTa.ro.

O seară magică.... în toată zona mea!

A vota sau a nu vota...

A vota sau a nu vota. Asta e întrebarea.

Hamlet îi ţinea în mână tărtăcuţa celui care a fost bufonul regelui, Yorick, şi medita asupra vieţii şi a naturii umane, cu puţin timp înainte de a deveni el însuşi un bufon tragic ce avea să piară răzbunându-şi tatăl şi pedepsindu-şi mama criminală şi adulterină.
Românul de azi ţine buletinul de vot în stânga şi ştampila în dreapta. Nu are o menire ca Hamlet, un scop precis, clar definit şi un orizont delimitat clar în bine şi rău, alb şi negru. Are doar aşteptări, speranţe, vise, copii acasă, un viitor, o gospodărie şi multe griji. "Io cu cine votez?", suna pe limba bătrânului Nenea Iancu... aceeaşi întrebare hamletiană. Evident, anesteziat bine de responasibilităţi civic-democtratice, cetăţeanul turmentat este extrem de reprezentativ pentru societatea românească actuală. Că, deh, cine filosofează mai bine despre moarte, viaţă, viitor, decât beţivul de la colţ?...

Din experienţa celor 23 de ani postdecembrişti, împănaţi ritualic din când în când cu o campanie electorală ştie că una visează el şi alta i-a rezervat istoria. De ce? Foarte simplu: pentru că sateliţii fostului FSN de acum 23 de ani sunt şi azi pe buletine, îmbrăcaţi în alte semne electorale, reuniţi în alte cercuri de interese, ingurgitând aceeaşi doctină deşănţat populistă, lozincard-adormitoare. Nu au făcut nimic în ăştia 23 de ani pentru cel care i-a pus în funcţie, de ce ar face-o acum? Nu au făcut nu pentru că nu au putut, ci pentru că sunt incapabili să realizeze, uitându-se în oglindă, că pe durata mandatului de parlamentar sau senator în oglindă nu se vede doar chipu-i buhăit, ci o masă socială: electorii. 7 campanii electorale, aceeaşi mâncare de peşte. Viaţa românului hamletian nu s-a schimbat cu nimic. De lehamite aproape că nu mai înţelege de ce îl cheamă ăştia la şcoală sau la spital să mai voteze şi nu se pun singuri în funcţii pentru că oricum tot aia e...
De dragul românului care gândeşte ca mine, hulpavii şi puhavii ar trebui să ne lase... să se retragă de pe scenă şi să lase loc tinerilor. Incompetenţa lor, lăcomia şi incapacitatea de a înţelege că rostul lor nu presupune doar umplerea prppriului buzunar, ci o ţară şi un popor şi că au ocupat degeaba scena pe care se scrie istoria, sunt cauza sărăciei de azi.
Am mai punctat undeva: nu înţeleg rostul politicienilor în actuala organizare socială mondială. Nu mai au nici o reprezentativitate, sunt neproductivi, nu mai au filosofie şi nu mai sunt demult interfaţa dintre societate şi executiv. Doctrinele politice au lăsat locul filosofiilor manageriale, mult mai pragmatice şi mai productive prin impactul lor social. Cu toate astea o să votez...

2012. De ce Mihai Sturzu?
Are 33 de ani. Ne cunoaştem din fragedă pruncie, din Braşov şi suntem foarte buni prieteni.
Asta pentru a înţelege zona emoţional afectivă a discursului meu. Raţional, însă, iată argumentele:
1. Îi cunosc viziunea şi proiectele sociale pentru viitor. Este un "idealist-pragmatic", coerent în acţiuni şi cu o viziune amplă asupra implicaţiilor şi ramificaţiilor faptelor sale.
2. Este, ca şi mine de altfel, copilul noilor vremuri. Eram prea mici pentru a fi suficient de îndoctinaţi de PCR şi prea mari pentru a ne lăsa păcăliţi de lozincardismul neocomuniştilor postdecembrişti. Suntem generaţia care are menirea de a schimba istoria. Pentru că (n.a. înţelepţii de pe vremea lui Ştefan cel Mare îi băteau de le suna apa în cap pe flăcăii de 10 - 12 ani când Vodă câştiga vreo bătălie; de ce? pentru că ei erau istoria... puntea de legătură cu urmaşii) noi suntem post-decreţeii.
3. Este un model pentru tineri: a reuşit în viaţă făcând cu pasiune numai ce a vrut şi ce i-a plăcut. Şi ceea ce face acum, face din tot sufletul. Iar lucrurile făcute cu suflet nu pot fi decât bune şi frumoase, de durată.
4. Mă reprezintă şi ştiu că va certa de la amvon deputatul X sau Z dacă va citi din presă un caz social întâmplat în colegiul X sau Z, va lua partea oamenilor care l-au ales şi le asculta păsul pentru a-l susţine.
5. Ţara are nevoie de o schimbare (n.a. de atâta lozincardism nici cuvântul schimbare nu mai sună ca odinioară) şi de aceea e nevoie de... altă clasă politică, de alte figuri, de tineri.
6. Vrem să ne fie mai bine, atunci votăm promisiuni frumoase. Însă dacă vrem un viitor pentru copiii noştri, vrem ca peste 5-6 ani să mergem în Europa cu fruntea sus şi ceilalţi să se uite la noi cu jind, atunci votăm ca mine.
7. Mihai nu cunoaşte noţiunea de "nu se poate". Încăpăţânat şi perserverent nu se lasă până nu realizează ce îşi pune în minte, pentru că întotdeauna are o strategie funcţională.

O seară magică!
Şi o campanie electorală eclatantă şi spectaculoasă...

5 lucruri frumoase... pentru mine

Zilele trecute am vibrat pozitiv la 5 stimuli importanţi pentru mine:

1. Mihăiţă candidează în sectorul 6 din partea USL pentru un post de deputat în Parlamentul României. Exceptând faptul că îl cunsc din fragedă pruncie şi l-aş vota cu amândouă mâinile, iată argumentele raţionale pentru care aş face-o: crede în ceea ce face; este idealist, vizionar şi vine cu un suflu nou într-un univers care miroase a naftalină, corupţie, venalitate; este prea principial pentru a se lăsa pervertit; este ancorat în realitatea socială românească şi are soluţii să repare realitatea; ştie să îşi impună punctul de vedere şi se luptă pentru el până în pânzele albe.
2. Tata a postat un articol incisiv (în ultimii 23 de ani nu am mai interacţionat cu un discurs patriotic pur) la adresa atacului Antenei 3 la poezia lui Radu Gyr, un martir al rezistenţei româneşti, luat în derizoriu de o generaţie contemporană care şi-a uitat complet rădăcinile. Sătul de teaser-ele desuete despre români şi România ale PRO tv-ului, scârbit profund de idolatria fetişistă a drapelului iniţiată de Antena 3 (campanie despre formă fără fond - n.a. istoria nu se scrie selectiv cu reportarje conjuncturale, reglate contextual pe o temă dată şi ancorate superficial într-un acum lipsit de orice conotaţie simbolică naţional-identitară): http://anton-nicolae.blogspot.ro/2012/11/halucinant.html
3. Florin a fost numit consilierul preşedintelui ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), iar pentru mine este o garanţie că numirea lui este un prim pas în realizarea unei coerenţe funcţionale pe un segment atât de viciat, trunchiat şi fraudat în ultimii 50 de ani în ţara noastră.
4. Grigore Cartianu a fost tradus în limba portugheză şi publicat în Brazilia, ţară de pe un continent care visează "dictatorul" ca personaj providenţial într-o lume care îşi găseşte coerenţa definindu-se pe două coordonate identitare: victime/martiri şi zei/călăi. Faptul că Ceauşescu a pătruns într-un imaginar colectiv edulcorat de puterea ex nihilo a conducătorului impus, imaginar care acceptă sacrificiile necesare pentru consolidarea unui viitor, dar care reacţionează violent în momentul în care conducătorul încalcă singur regulile pe care le-a impus, mi se pare un moment istoric pentru un awareness naţional coerent.
5. Adevărul.ro va deveni un Huffington Post autohton. Am un deosebit respect, chiar dacă nu împărtăşesc aceeaşi orientare politică a huffpost, pentru acest agregator de news incredibil de expansiv, extrem de actual, exhaustiv şi totodată analitic asupra fenomenului de news update.

O seară magică!

Bine aţi venit în spaţiul public. Vă rog, simţiţi-vă acasă...

În codul cultural al eschimosului, vizita unui străin are conotaţii demiurgice, o simbolistică providenţială şi impune sacrifcii. Asta pentru că lumea populată de el presupune izolare faţă de ceea ce noi numim generic societate, junglă urbană... lume (n.a. strict delimitată de graniţele percepţiei individuale). El îşi oferă consoarta să împartă aşternutul cu străinul, iar acesta să îi dăruiască un urmaş. Plodul nu este al străinului, ci al femeii care îl naşte. Datoria creşterii lui îi revine eschimosului ospitalier. Micuţul însă ocupă un rol central în universul casnic al eschimosului. El, copilul, este darul venit din ceaţa deasă a fulgilor reci; e măsluirea comuniunii dintre lumea gheţurilor şi cea a soarelui şi căldurii, pe care eschimosul nu a văzut-o niciodată. Nici nu ar fi avut când să o vadă pentru că atât el cât şi urmaşii lui pierdeau zile, săptămâni, luni întregi vânând, pândind şi hăituind vânatul care avea să îi hrănească familia, moşii şi tribul. Nu putea explora noi universuri când viaţa lui însăşi însemna o agonie continuă pentru ziua de mâine, pe care, dacă el nu făcea miracole la vânat, nu avea să o mai apuce niciodată. De aceea pentru eschimos spaţiul public, interacţiunea umană dintre oameni, lumi, universuri va însemna întotdeauna un semna divin şi îl va respecta ca atare. Este un fenomen la fel de rar ca eclipsa de soare. Mulţi nici nu o prind de-a lungul unei vieţi...
Revin în societatea românească. Definiţia spaţiului public, sub forma unui conglomerat armonic de principii funcţionale, axiome existenţiale şi coordonate evolutiv-identitare bine delimitate, s-a alterat simţitor. S-a degradat ajungând la nivelul suburban, al mahalalei în care aristocraţii sexolului XIX nu ajungeau decât înarmaţi până în dinţi şi cu potera după ei. (n.a. Prin aristocraţi a se citi: oameni care scriu istorie, oameni care au sânge albastru, oameni care sunt ghidaţi de principii solide existenţiale, culturalizaţi, nu primitivi, oameni care dau sens lumii în care există şi oameni care sunt sinonimi cu puterea în epoca pe care o parcurg cu viaţa lor efemeră, oameni cosmopoliţi). În opoziţie cu aristocraţii se aşază pătura primitivă, profund ancorată în universul natural, instinctual, plină de vectori existenţiali animalic-primitivi, sublimată însă de un cod cultural, folcloric-dogmatic impregnat profund de tare identitare naţionale, cu rezonanţe ancestrale.
În ambele lumi paralele, deşi contemporane, timpul curge diferit. Bizar este că evoluţia individului în primul univers, cel aristocratic, este bazată pe fundamentarea unor cunoştiinţe abstracte, vizionare şi totodată globale despre lume. În cel de al doilea, forţa, violenţa fizică şi de limbaj, experienţa directă cu greutăţile vieţii, contactul nefiltrat şi direct cu o lume care nu e pregătită să îi accepte, îi maturizează prematur şi le alienează sensibilitatea, conformându-i într-o societate care nu acceptă decât mularea perfectă la matriţă, excepţiile sunt repudiate instantaneu.
Aşa se face că avem de a face cu două lumi, structural şi identitar diferite. Boierii şi pălmaşii. Ţăranii şi ciocoii. Chiaburii şi amărâţii. În contemporaneitate, bizar este un fenomen surprinzător pentru etnologi: dacă aristocraţia, care până acum era o societate închisă şi-a deschis porţile, (n.a. odată cu Dinu Păturică) filtrând şi acceptând în timp parvenitul, cealaltă lume s-a închis. "Orăşeanul" nu va fi niciodată asimilat în universul tradiţional pentru că... nu-şi are locul. E ca negrul venit peste noapte într-o societate a blonzilor. Este şi va fi "străinul" indiferent de eforturile pe care le va face să fie acceptat.
Eh, revenind într-un final la teza centrală a postării de faţă: în momentul de faţă în campania electorală sunt lansaţi la apă 90% parveniţi (n.a. oameni cărora le lipseşte vizionarismul, cunoştinţele solide legate chiar de societatea pe care vor să o conducă, oameni căliţi de înjurăturile de birjar aruncate în capul lor chiar în faţa porţii; oameni înzestraţi cu viclenia şi cameleonismul care le-au permis transcenderea oricărei crize; oameni care nu urmăresc alt interes decât: 1. imaginea proprie în ochii celorlalţi; 2. bunăstarea propriei gospodării; 3. nevoile primare; 4. puterea individuală, nu simbolică şi cu implicaţii istorice asupra societăţii, contemporaneităţii şi lumii ca tot unitar, în cadrul căreia se simte parte) şi doar 10% oameni care văd mai departe de ziua de mâine, care sunt capabili să-i facă şi pe ceilalţi să înţeleagă coerenţa acţiunilor lor.
Prefer să întrerup discursul aici... pentru că nu intenţionez să cobor nivelul discuţiei, descriind o lume grobiană, venală, coruptă, străină de orice conotaţie identitară naţională, agramată, incoerentă, incultă, cameleonică, versatilă, duplicitară, ipocrită, scârbavnică, zaharisită, vulgară, violentă, abuzivă, exploatatoare, incapabilă de acţiuni pe termen lung cu implicaţii istorice etc

P.S. Campania electorală din SUA a fost o lecţie de propagandă, inducţie şi retorică direcţionată moblizator într-un singur sens: naţional, unitar şi coerent. Electoratul-ţintă a fost mitraliat cu fel de fel de proiectile de diferite calibre, nuanţe; a fost testat cu fel de fel de emoţii; universul individual a fost reconfigurat cu mituri resemantizate şi servite sub forma simpatică a "voinţei proprii", a "providenţialului accesibil" sau prin poziţionarea "eului receptor în plin catharsis-ul oferit de autoidentificarea cu un axis mundi (n.a. centrul lumii) totalizant care dă sens structurii sociale configurate de jur-împrejur. Astfel, alegătorul simţea că e pătruns de un fior istoric providenţial în momentul în care vota cu democraţii (Obama) sau cu republicanii (Romney). Copiii lui (poate încă nenăscuţi) aveau să simtă importanţa gestului providenţial făcut de părintele lor, pentru că viitorul lor (adică o eternă necunoscută, un concept abstract ex nihilo) era asigurat pe un făgaş promiţător. (Silogistica simpatică acestui tip de raţionament propagandistic diseminat magistral este aceea că: orice întâmplare pozitivă din viaţa mea de acum în colo poate fi asociată gestului ancestral al predecesorului meu de a fi votat corect).

O seară magică!

Viaţa ca o plimbare pe Everest

Cu siguranţă venirea pe lume e o traumă imensă pentru orice fiinţă raţională.
Cum să abandonezi marsupiul paradisiac, pântecul protector şi totodată plin de surprize, poveşti şi vise (n.a. studii recente au relevat faptul că fătul percepe lumea exterioară cu toţi stimulii ei ca pe un vis, un spectacol 3D fascinant şi străin prin însăşi natura receptării sale: între spectator şi "realitate/viaţă" există o graniţă concretă, vie şi mistică - pântecul matern) şi să plonjezi în realitate.
Ce-i aia? Spune copilul nou născut... Şi pe bună dreptate.
Vine pe lume şi nu ştie să umble, să-şi folosească picioarele, care până atunci au fost un fel de mâni cu degete mai mici şi mai scurte, pentru că... în lumea din care vine el gravitaţia era simţită integral (cu întreg noianul ei de suferinţe şi kilograme dureros de grele) de o singură fiinţă: mama.
Fătul pluteşte în zeama amniotică precum un porumbel alb pe cer, printre norii albi şi pufoşi îmbrăcaţi în raze calde de soare. O plutire continuă şi liniştită. Când vin pe lume copiii nu văd decât la maximum 30 de centimetri. Şi văd lumea alb-negru, cu nuanţe bizare de gri. De ce? Pentru că de acolo din burtică nu aveau nevoie să deschidă pleoapele pentru a vedea lumea. Universul este pentru ei un ocean de emoţii, sentimente, informaţii, senzaţii, trăiri şi vibraţii. Simţeau universul, nu aveau nevoie să îl şi vadă. Uneori privirea limitează "vederea" lucrurilor, perceperea lor senzorial-personală cu fiecare por al fiinţei.
Când au deschis ochii şi lumea capătă formă, toate cele enumerate mai sus devin sinonime perfecte. Ele enunţă limitativ un univers al percepţiei extrem de redus (dispare relaţionarea directă, afectivă şi emoţională cu obiectul, raportarea senzoarială la el şi identificarea parţială cu universul din care în mod sincron-abstract-atemporal şi spectatorul şi obiectul studiat fac parte).
În burtică "vedeam" tot universul. De la 3-4 ani începem să vedem 20-25 de metri şi numim perimetrul "lumea noastră".
Dar cu timpul ne obişnuim să acceptăm că "suntem mici". Că de acolo, de sus, de la înălţimea oamenilor mari se vede cu adevărat "universul". Şi mai câştigăm vreo 50 de metri în "lumea noastră". Atât. Apoi apare miopia, îmbătrânim şi ne reîntoarcem în... univers. Nu suntem niciodată pregătiţi să ne "naştem invers", adică să murim. Dar viaţa, drumul greu spre vârful Everestului ne oboseşte şi uităm... să mai respirăm.
Dar nu doar privirea minţii o pierd nou-născuţii. Ci şi percepţia senzorială a realităţii. Fătul "plânge" în burtică atunci când mama e tristă, se agită atunci când ea e nervoasă şi dansează atunci când muzica şi bucuria învelesc prietenos pântecul existenţial. Asta e pentru el comuniunea cu universul.
Ora exactă este dată de ritmul bătăilor inimii lui şi nimic nu poate strica armonia vieţii intrauterine.
La naştere, bebeluşul se sperie de propriul plâns pentru că îl aude, de cuvintele ciudate pe care începe să le prindă pe timpan (până atunci vorbele pe care le auzea dincolo de burtică nu însemnau altceva decât emoţii, sentimente, informaţii, senzaţii, trăiri şi vibraţii şi toate erau inteligibile pentru că... intrau direct în minte ca semnificat; nu se împărţeau în litere, vocale, silabe, construcţii frastice, sintagme, gestică, mimică, interpretare, nuanţe, substraturi, gânduri ascunse, mesaje subliminale etc).
Se sperie şi abia la vârsta maturităţii învaţă să îşi construiască o carapace în care să îşi ferească sufletul de bombardamentul complex de stimuli al unei lumi care nu îi aparţine dar din care face parte şi la care trebuie să se adapteze.
Cei care nu se adaptează ajung la spitalul de nebuni sau copywriteri.
Mult zgomot inutil, multe vorbe gratuite, multă risipă de energie pentru a accepta un joc social bizar, complet străin individului în forma sa ce mai pură, cea mai nealterată, cea mai ingenuă. Asta înseamnă adaptarea la lume pentru un nou-născut.
Şi asta pentru că în viaţa intrauterină: "roşu sau galben sau albastru înseamnă doar cer, aer curat, mama, dragoste sau miros proaspăt şi nou, sincer şi nealterat de alte conotaţii raţional-induse de o silogistică arbitrară impusă de nivelul evolutiv al societăţii umane".

Mă întreb, retoric evident, ce va însemna galbenul de păpădie pentru copilul anului 2083? În mod sigur nu acelaşi lucru pe care l-a reprezentat pentru pruncul din 2083 î.Hr.

O seară magică!

Generaţia nemuritoare

Fiecare generaţie are un filon social reprezentativ. Unii îmbătrânesc mai greu ca alţii. Poate şi din cauza faptului că aşteaptă ca viaţa să vină peste ei, minţindu-se existenţial cu o adolescenţă perpetuă pe care o savurează necondiţionat. Însă atunci când viaţa începe să marcheze pe trupul înzetrat de la bunul Dumnezeu cu suflarea vieţii ridurile aferente trecerii timpului, eu unul vreau să fiu confundat în continuare cu un Prâslea.
Politeţea înseamnă uneori minciună.Convenţionalism, protocol, imparţialitate aparent canonică faţă de un item social referenţial. În nici un caz nu putem vorbi de detaşare în contextul în care suntem politicoşi, pentru că oricât de imparţial ţi-ai dori să fii, nu poţi mima întru totul distanţarea faţă de un alt suflet. Poţi fi distant faţă de un obiect, faţă de o situaţie, faţă de o întâmplare pe care nu ai putut să o controlezi în existenţa ta. Însă e imposibil să fii dostant, obiectiv şi calculat faţă de un ... univers întreg: onul din faţa ta.
Şocul meu (politicos) a fost... un sentiment care venea din istoria eului identitar. O secundă de nebunie, un episod nemuritor, un zâmbet universal şi axiomatic în însăşi unicitatea sa definitorie ca rictus ce marchează involuntar o stare sufletească. Un gest unic prin simplitatea sa şi atât de folosit în diferite moduri, contexte, situaţii, întrebuinţări sociale încât odată cu timpul începe să semene cu un blocaj involuntar al muşchilor mimicii.
Şi şocul a venit când am văzut amintirea mergând pe stradă, în Bucureşti, la Obor, unde stau. Era imaginea din copilărie a colegului cu care jucam baschet, cu care bârfeam miştocar colegele care treceau pe coridorul liceului braşovean Andrei Şaguna, era un... "a fost odată" care acum, nu mai exista. Chel, cărunt, bărbos şi cu un copil de mână, ucisese copilul din el lăsând loc unui viitor bunic, resemnat de trecerea anilor şi nerăbdător în aşteptarea Marelui Repaus. Nu l-am salutat pentru că... am simţit că orice zâmbet mi-ar fi adresat m-ar fi îmbolnăvit de ... bătrâneţe. M-ar fi făcut să simt că mâine e un alt pas înainte către Sfârşit. Ori eu nu cred, nu simt, nu pot şi nu am cum să simt asta. Pentru că eu fac parte din...
Generaţia nemuritoare...

O seară magică!

Utopia capitalistă într-o ţară comunistă

A fost odată ca niciodată la începutul vremurilor de demult, în timpul domniei lui Oranj Împărat. Şi dacă n-ar fi fost, credeţi -mă, chiar că nu v-aş fi povestit.
Un boier cu mulţi bani care îmbogăţise peste noapte mulţi demnitari de la curte şi avusese grijă să îi plătească tributul direct în punga imperială preamăritului Oranj, a luat sub aripa-i protectoare pe cronicarii curţii.
Le-a schimbat cerneala portocalie cu una normală, neagră, folosită din plin de scribii altor împărăţii. Le-a explicat că celelalte împărăţii scriu istoria de mai bine de 5000 de ani şi că poveştile au rezistat pentru că erau scrise negru pe alb, nu altfel. I-a luat aproape pe toţi, pe cei mai buni. Le-a clădit palate, le-a angajat servitori şi le-a ridicat seraie plice de cadâne aduse din cele mai îndepărtate ţări. I-a întrebat ce-şi mai doresc şi ei au spus că vor să vadă lumea. Le-a arătat lumea. I-a întrebat apoi ce îşi mai doresc, iar ei au spus că vor să îşi vadă visteriile plinde aur, că vor să simtă pe frunte laurii gloriei şi recunoştinţa tuturor învăţaţilor lumii. Şi el le-a pus pe tavă totul: caligrafi care să le scrie cărţile, pictori care să îi tragă în chip şi să le imortalizeze acţiunile şi dregători destoinici care să le umfle visteriile de bogăţii. Ce le-a cerut? Simplu: să scrie ceea ce simt, gândesc şi vor de la realitatea de zi cu zi. Le-a cerut să scrie istoria aşa cum e, nu cum fusese dictată de Oranj Împărat. Le-a dat voie chiar să fie atât de liberi încât să uite că există Oranj Împărat şi Prinţ Roş şi Banul Galbin.
Şi le-a redat libertatea condeiului. Puteau să scrie orice. Trebuiau să folosească mintea, biblioteca şi să asculte ce voieşte poporul.
Ciudat însă, hârtia însăşi devenea portocalie sub condeiul maeştrilor caligrafi. Era magie? Era blestem? Era cumva mâna iscusită a Împăratului cea care făcea lucrurile să se schimbe la prima atingere?
Nu s-a ştiut vreodată. Şi treptat blestemul s-a întins asupra tuturor palatelor cărturarilor care au sărăcit. Boierul s-a îmbolnăvit şi i-a lăsat în plata lor. Banii de la el nu au mai venit şi ei au ajuns să îşi vândă până şi hârtia care între timp se subţiase şi devenise gri-maro-bejulie. Au mai scris o vreme şi apoi...
Istoria s-a oprit. (deocamdată)

Morala: în capitalism nu există Făt Frumos, deşi e plină ţara de Ilene Cosânzene, balauri, zmei paralei şi dragoni care scuipă flăcări.

O seară magică

Optimismul românesc a intrat în hibernare

Trăim vremuri în care speranţa a devenit cel mai mare duşman al raţiunii. Îţi pierzi luciditatea dacă încerci imaginar să umpli paharul gol, care (sic! el însuşi aşteaptă ploaia, pentru că whisky sau şampanie nu va mai gusta prea curând) s-a obişnuit deja cu aerul care îl umple (sau nu!).
De aceea m-am decis să îmi pun optimismul la conservare. În vremuri în care foarte rar mai zăreşti sclipiri umane în fiinţele care mai ieri îţi formau anturajul şi realizezi că egoismul celorlalţi ţi-a mâncat până şi ultima bucată de altruism (odinioară debordai de aşa ceva), tragi linie. Analizezi. Te localizezi pe hartă şi încerci să previzionezi. Sec: nu există viitor... (1944 - Europa înţelegea prin viitor doar ziua de mâine)
Îţi dai seama că în ţara în care trăieşti "mirosul banilor şi direcţia în care ei curg" devine motto de supravieţuire şi te întrebi... "principii? idealuri?"... Cam la fel se întreba şi luptătorul de gherilă din jungla amazoniană: "principii, idealuri?... rahat! - până una alta glonţul pe ţeavă, duşmanul ucis şi jefuit sunt singurele care mă ţin în viaţă. Mâine am timp să fiu filosof... Azi supravieţuiesc...".
Eh, în vremurile astea dictonul american "voluntarul care face ceva împotriva voinţei sale se cheamă... prost" este singurul care face legătura coerentă cu realitatea. Dacă e să privesc realist la nivel macro evoluţia istorică a planetei, răspunsul clar este că... urmează un război. Însă nu spun decât un pleonasm, pentru că realitatea de zi cu zi, interacţiunea socială banală a devenit deja un război. Nu în sensul capitalist, de bellum infinitus, ci derridean, deconstructivist.
Din fericire suntem prea mici să contăm. Vorba aia, la masa regilor sunt invitaţi doar regii, iar pe câmpul de bătaie doar cavalerii îmbrăcaţi în armuri, tancuri, sateliţi de spionaj, drone, tehnologie etc... Istoria nu îşi doreşte un măcel apocaliptic, ci doar o echilibrare "firească" a populaţiei planetei (peste 7 miliarde de suflete) în sensul reverendului Thomas Malthus, care l-a inspirat inclusiv pe marele nostru Mihai Eminescu. De aceea îşi alege cu atenţie teatrul de război, trimite cavalerii de top, regulile de luptă, premiile şi pedepsele, intriga şi dezbodământul şi, la final... reorganizează harta lumii.
Eh, dar asta nu ne afectează. Repet, suntem prea mici, prea mimetici, prea înapoiaţi şi prea incapabili să fim funcţionali pe piaţa capitalistă, concurenţial creată şi dezvoltată de vizionari. Suntem supuşii perfecţi ai oricărei orânduiri sociale. Nu reacţionaăm, ci ne adaptăm. Asta facem de peste 2112 ani. Doar nu o să ne schimbăm acum de dragul unei crize de personalitate care ne cere să ne definim identitar? Doamne fereşte! În "Desculţ", românul ştia să facă ciorbă din buruieni şi de ce n-ar mai face asta şi acu? Banul? În comunitatea tradiţională nu înseamnă altceva decât: ulei, pâine, votcă, suc, Vegeta, sare, zahăr, drojdie, hârtie igienică şi uneori lactate. Restul există în curte.
Lumea poate trăi şi fără bani. Banii înseamnă lăcomie, putere artificial impusă printr-o ecuaţie arbitrară (influenţată de negocierea individuală) de evaluare a muncii fizice. În momentul în care aparenta iluzie a crizei mondiale se instituie, salvate sunt exact statele care nu au ajuns la diluarea completă a societăţii tradiţionale, fundamentate pe troc.
Revin. În momentul în care o cultură se războieşte cu alta, trebuie să aibă un oponent. Din păcate, noi nu existăm nici în 2012 din punct de vedere cultural-social şi economic, cum nu am existat 2112 de ani. Şi dacă am fi existat şi am fi contat pe harta Europei acum 5000-7000 de ani, nu ne interesează pentru că există nişte "politicieni" (a se citi - conducători de stat, comunitate, trib etc) care nu dau nici doi bani pe descoperiri identitar-naţionale din simplul motiv că "dacii... proto-geţii şi ceilalţi nu aduc bani la buget (a se citi - buzunarul propriu)". Las' că bulgarii sunt pe harta internaţională cu piramidele protoistorice...
Vorbă naţională: "Eh, lasă că mere ş-aşa". (Apropo: în ţara asta până şi Usain Bolt ar fi pus să alerge la maraton, pentru că... merge şi aşa).
Aş propune ca stemă pe steagul naţional salcia. Ne reprezintă până în măduva oaselor. Înainte de '89 ne identificam cu stejarul, istoria, soarta, vântul, blestemele, năpasta (fel de fel de concepte mistic-iluzorii, hipnotic alienante) ne-au schimbat fetişul. Salcia nu speră. Se mulţumeşte cu ce are. Se pleacă după vânt şi cade uşor4 în apă, plânsă şi chiar se ... autoboceşte când se vede sufundată în adâncul tulbure al apelor. Ne prinde bine auto-victimizarea ontologică, de sorginte mioritică. Bizar este că (pe vremuri le predam copiilor acest lucru....) percepţia generalizată privind această baladă cântată magistral, cutremurător de Tudor Gheorghe, este una care induce identificarea cititorului cu... o oaie. Nu este aşa deloc, le spuneam eu copiilor. Moartea venită ca păcat al omului este integrată în circuitul naturii.De ce? Pentru că omul prototipal din spaţiul danubiano-pontic este conştient că face parte dintr-un univers ancestral, integrat perfect în ciclicitatea naturii. Oile nu se ucid între ele, nu se duşmănesc şi cu atât mai mult nu au noţiunea morţii (Sartre) produse de acţiunea unei alte fiinţe. Ciobînaşului îi este foarte greu să îi explice unui animal ce înseamnă "crima", pentru că în natură nu există un astfel de concept. Fiarele ucid oi pentru a le mânca, nu pentru a le lua bunurile, averea etc. Asta e legea firii. Supravieţuirea este scrisă cu litere de sânge în lanţul trofic.
Revin. Românul anului 2012 se identifică la început cu mioara care îl boceşte naiv-şocată pe ciobănaşul care ştie că i se apropie sfârşitul (omul e singura fiinţă conştientă de propria moarte - pentru că a ucis CONŞTIENT-DELIBERAT atât de mult încât îi simte mirosul până şi când are nasul înfundat), iar apoi cu obiectul bocetului. Pentru că aşa e el...
Păcat. Agrarieni prin definiţie, motto-ul nostru funcţional "să moară şi capra vecinului" funcţionează de minune. Vizionarii români se exprimă liber doar în franceză, engleză, germană sau spaniolă. De ce? Pentru că românul nu acceptă ca alt român să fie mai deştept ca el. În schimb când românul vine din străinătate, se schimbă pasenţa... După cum spuneam... suntem prea mici, prea mimetici, prea divizaţi ca să putem da definiţia concretă a cuvântului... patriotism şi chiar coerenţă noţiunii de naţionalism.

O seară... după sufletul fiecăruia!

P.S. Pentru că (imaginar) fiecare o vede de vis (realitatea, însă, şade în ochii celorlalţi şi, evident, a bunului Dumnezeu) vreau să vă dezamăgesc. Nu avem conştiinţa chiar aşa de curată precum credem noi... Gura asta bat-o vina!

Când tribul trece pe canibalism, eu mă fac vegetarian

Criză mare, mon cher! Lipsa banilor scoate la iveală adevăratele caractere. Oamenii nu îşi mai pierd vremea cu politeţuri, convenţionalisme şi empatizări fireşti la suferinţa aproapelui. Pe timp de criză se redefinesc nucleele importante identitare ale fiinţei umane. Famlia, eul emoţional, eul auto-proiectiv şi iar eul social.
Pe timp de criză orice ierarhizare socială anterior existentă, impusă tradiţional-economic-raţional păleşte. E nevoie de un lider de criză. Vechiul lider este prea raţional pentru a înţelege foamea şi nevoile primare ale tribului. Aşa se justifică apariţia "inflamatorului".
El este cel care vine cu soluţii facile, de scurtă durată pentru a umple pântecele golite ale supuşilor. Prima soluţie: canibalizarea vechilor conducători de trib. Bătrânii sunt gătiţi şi ţin de foame pentru trib cel mult o săptămână. Apoi urmează... viitorul.
Eh, acesta e momentul de cotitură. Cei care au mâncat deja carne de om vor purta stigmatul canibalismului din generaţie în generaţie, chiar dacă istoria va fi mai blândă şi zeii vor aduce vânat şi bani în pungile tuturor, canibalii vor rămâne canibali. Eu voi mânca doar plante, nu pentru că sunt sfânt, ci pentru că nu vreau să fac parte din aceeaşi istorie comună a tribului...

Inspiraţie din viaţa tragică a triburilor amanzoniene pe care visez să le vizitez într-o bună zi...

O seară magică!

Ţara în care trăim... chiar e populată

Nu mă mai satur de spectaculoasa şi uimitoarea mea ţărişoară.
Când Vladimir Tismăneanu (din diaspora) şi respectiv Lucian Boia (de pe plan autohton) vorbeau de disoluţia naţionalismului în detrimentul individualităţii democratic-identitare (acum 10-14 ani, când îi citeam) eram profund revoltat. De ce? Foarte simplu. În minte îmi răsuna Imnul Eroilor "presăraţi pe-alor morminte/Ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul, fericiţilor eroi" şi inima îmi bătea pe ritmurile în care "treceau batalioanele Carpaţii". Eram un tânăr student care visa că "patria îl va chema să o apere" şi care simţea că "viitorul e o datorie grea lăsată încă din străbuni".
Azi am trecut prin faţa Palatului Cotroceni şi am citit literele negre scrise pe monumentul din faţă. Eroii neamului ne adresau de dincolo de moarte, cu litere de sânge rugămintea să nu îi uităm, pentru că "au dat suprema jertfă în războiul pentru întregirea neamului". Am citit şi am înghiţit în sec. Sătui de atâtea reclame, logo-uri, bannere, flyere publicitare cu fel de fel de mesaje isteţe, românii au uitat să mai citească literele scrijelite pe monumente. Aşa au fost uitaţi eroii... Sunt nume de străzi despre care copiii noştri nu vor mai şti nimic.
Român astăzi înseamnă minoritate în Anglia, Spania sau Italia. Înseamnă victima politicienilor, înseamnă o mână de oameni în teatrele de operaţiuni din lumea arabă, înseamnă lotul olimpic, o echipă de rugby, câţiva curajoşi care fie au ajuns pe Everest, fie au rupt gura târgului occidental prin fapte extraordinare, fie... neamul lui Dracula.
Azi ni se întâmplă nouă ca naţie o sumedenie de ciudăţenii. Excelăm în calităţi individuale dar nu ne apreciază nimeni. De ce oare?
Oare pentru că:
- atunci când ai nevoie de un mecanic să îţi repare maşina, omul îţi spune că e obosit, că lucrează de dimineaţă, că ai o defecţiune extrem de dificilă şi că el nu prea are chef să-ţi rezolve problema... Evident, vorbele astea sunt pe banii tăi
- cei care ar trebui să fie garanţii supremi ai transportului de valori şi bani între bănci, fac grevă şi anunţă la televizor că "vor mai mulţi bani la salariu, ca să nu fie ispitiţi să-i fure pe cei pe care îi transportă". Oare ce bancă pe lumea asta va mai lucra cu ei?
- cel căruia îi întinzi banii să îţi dea un produs refuză să te servească pentru că vorbeşte la telefon
- omul pe care îl ajuţi să nu crape din cauza caniculei, încearcă să te facă la buzunare că... "gura lui nu bea şi ea ceva?"
- nu distingem valoarea de non-valoare şi minciuna de adevăr.
- ne plac utopiile (d-aia jucăm la loto) şi ne îmbătăm zilnic cu gândul că altul va face un miracol şi nouă ne va fi bine.
Singuri nu putem să ne ajutăm. Suntem campioni în victimizare şi laureaţi supremi în găsirea ţapilor ispăşitori. Nu realizăm că avem ţara pe care o merităm. Dacă am realiza-o, cu siguranţă am schimba ceva să îi dăm o altă faţă.

O seară magică!

PS: Există multă viaţă dincolo de politică...

Trăim istoria sau ea "ne trăieşte pe noi"?

Tre' să recunoaştem că nu ne plictisim de două săptămâni încoace în ţărişoara asta numită de Dumnezeu România. Trăim intens, cu sufletul la gură fiecare frază ilogică, pretenţios expusă în stil popular-agramat şi pompos interpretată de diverşi politruci instruiţi înadins de formaţiuni politice relative, cu doctrine îndoielnic-populist autohtone şi propagandist coafate pentru o bună receptare europeană şi internaţională. Ne amuzăm sau nu de prestaţia vehementă a unor actori care urmăresc un singur lucru: votul nostru. Uităm să mai fim atenţi la preţul pâinii, la punga de pufuleţi, cutia de bere şi apa minerală cumpărată din colţ. Sunt lucruri mai importante la televizor... Vorbeşte X şi dacă nu vorbeşte X, cineva în mod sigur nu tace spre deliciul rating-ului posturilor de ştiri. Mesajul însă se cheamă simplu şi sec: PROPAGANDĂ.
Îmi amintesc cu emoţie replica lui Joseph Goebbels, Ministrul de Propagandă al celui de al treilea Reich: "Propaganda descoperită încetează să mai existe". Era un cod al onoarei discret nuanţate, care avea totodată valenţe subiective. Mesajul este el însuşi unul manipulator: "stai liniştit, ţi-ai dat seama de interesul meu subversiv-propagandistic, atunci ai devenit imun". Eh, nu-i chiar aşa. Expunerea la stimul te face nevralgic pentru că reacţionezi EXCLUSIV emoţional, necontrolat, impulsiv şi direcţionat. Încerci să contracarezi ofensiva fals-informativă venită din partea unuia dintre părţi? Excelent, tocmai ai devenit partizanul celeilalte tabere. Încerci să fii imparţial, dar vrei să faci parte din viaţa activă a societăţii româneşti. Ghinion, România de azi nu are nevoie de neutri.
E simplu. Propaganda a scindat subconştientul colectiv în două tabere antagonice. Niciuna dintre ele nu deţine DREPTATEA ABSOLUTĂ, ci doar RĂUL MAI PUŢIN RĂU. Însă ambele îţi cer ţie ca individ, violându-ţi gregar intimitatea şi confortul propriei opinii, să coalizezi.
Te întrebi care îţi sunt beneficiile şi constaţi cu stupoare că discursul ambelor tabere nu te implică deloc. Pentru ambele tabere tu însemni poporul, românii sau toată ţara. Nu te-ai simţit niciodată confortabil (poate doar înainte de '89) contopit în masa socială. Încă de când te-ai născut ai simţit că ai o stea în frunte şi că drumul tău e doar al tău. Iar destinul tău nu este scris niciodată de alţii. De multe ori te-ai încăpăţânat să nu faci ce ţi-au spus alţii şi ai suferit cu mândrie pentru asta. Ai fost învingător chiar dacă ai greşit încăpăţânându-te. De ce să devii partizan astăzi cu ceva străin ţie? Pentru că nimeni nu încearcă să te mintă direct pe tine promiţându-ţi ceva EXCLUSIV. Toate discursurile sunt de fapt gloanţe trase direct în adversar. Rolul tău în acest spectacol este doar de spectator. Nu eşti întrebat, nu răspunzi.
Nu uita: într-o mulţime nu există individualităţi. Individualităţile au capacitatea de a gândi şi de a reacţiona raţional la stimuli. Nu exişti în mulţime. Mulţimea are propria ei viaţă, care supravieţuieşte oricând suprimării tale fizice. Mulţimea reacţionează violent şi primitiv, asemeni anticorpilor care detectează o infecţie în organism.
Nu uita însă... mulţimea pentru a fi mulţime are nevoie de tine. Însă nu de tine ca individualitate, ci ca masă de manevră, individ uniformizat, dresat propagandistic şi convertit unei cauze alienante...

O seară magică! 

Spartanul trimitea copilul la război

Am studiat fascinat istoria Spartei. Recunosc universul mitic în care realitatea spartană şi imaginarul naratorului se contopeau didactic-educativ într-un discurs propagandistic şocant de pregnant la sensibilitatea urbei m-a uluit. Handicapaţii nu aveau ce căuta în citadelă. De aceea ei erau aruncaţi într-o prăpastie, la scurt timp de la naştere. Uimitor este faptul că cei care erau salvaţi de către mame, erau lăsaţi în viaţă. Până la 10 ani. Dacă la 10 ani, când avea loc "iniţierea" în tainele războiului direct, al confruntării directe cu adversarul, copilul cu deficienţe locomotorii nu îşi dovedea destoinicia, atunci el era alungat şi devenea unul din mulţii cerşetori ai Greciei antice. Însă cei care rezistau luptelor cu adversarii lor sănătoşi, erau păstraţi. Şi asta pentru că spartanii preţuiau enorm eroismul, dăruirea, loialitatea şi curajul. Ei defineau spartanul în virtutea acestor calităţi. Cine nu le avea... nu exista.
Eh, dar să translatăm filosofia în zilele noastre. Nu mă voi referi aici la educaţia fiecăruia dintre noi, ci la cu totul altceva.
Dacă aş fi investitor, cu siguranţă mi-aş privi investiţia ca pe propriul copil. Şi este 99% sigur că aş face-o la modul la care o făceau spartanii. Dacă micuţul este făcut pentru lumea asta, atunci trebuie să supravieţuiască. Dacă nu... asta este natura. Eu pierd, el moare. Banii investiţi nu se pierd. Se regenerează. Intră într-un alt circuit funcţional, de unde trebuie să îi recuperez. Pentru mine ca părinte, durerea e incomensurabilă. Pentru el ca urmaş, e sfârşitul. Datoria mea ca părinte este să îl educ şi să îl antrenez pentru ca într-o bună zi să fie protector, ajutor, reazăm şi întăritor pentru părintele îmbolnăvit grav de bătrâneţe. Cu o astfel de educaţie rezistă atât în jungla socială (n.a. economia de piaţă) cât şi în faţa inamicilor lui şi implicit ai mei.
Cum îl educ? Simplu. Reduc o perioadă considerabilă aportul meu ca părinte în contextul vieţii lui. Duşul rece îl va întări suficient de tare încât să acţioneze precum o armură fermecată împotriva loviturilor inamice şi îl va maturiza suficient de tare încât să poată să se expună cu succes la provocări inimaginabile pentru cei de o seamă cu el...

O seară magică!

Gaşca mea trăieşte pentru mâine, niciodată din trecut

Doamne fereşte să câştig la Loto! Ce aş putea face cu atâţia bani? Mintea mea, firea mea, lumea mea nu sunt pregătite pentru un asemenea şoc care pentru alţii ar fi probabil o binecuvântare. Nu am fost structurat genetic să construiesc viitorul pe bule de săpun (asta ar fi BANUL CĂZUT DIN CER). Nu poţi gândi antreprenorial ceva ce nu s-a produs prin eforturi susţinute pe plan concurenţial în jungla economiei de piaţă. Mintea ţi-o ia razna şi cazi în ispita fatalismului. Începi să crezi în himere precum "noroc", "inspiraţie genială", "numerologie", "horoscop" etc. Ele vor deveni puncte sigure (în sens newtonian) în universul tău, deşi nu sunt şi nu au fost niciodată.
Îmi amintesc cu drag de vremurile în care stăteam cu Sebanu şi visam pe terasă la DVG, în Costineşti, la doi paşi de Vox Maris, în 2002 ce vom face noi dacă vom câştiga la loto. Evident primul lucru era: ne îmbătăm cu toţii. Al doilea: 1. îi luăm lu' Babu o maşină (între timp şi-a luat singur); 2. lu' Ţache, îi luăm tot o maşină, dar mult mai sigură şi rezistentă la pălituri de parapeţi (sic! în special parapeţii de pe DN1); 3. Păunaşului îi luăm un calculator super-mega-giga-tera-performant să poată să "programeze" chestii (n.a. de reţinut că discuţia ipotetic-utopică avea loc în contextul consumului susţinut de bere şi vizionării sporadice a siluetelor feminine care se profilau pe faleză); 4. lui Colo' îi luăm un motor puternic (că îi place senzaţia); 5. lui Florin îi luăm un studio de înregistrări mai tare decât al lui Dr. Dre; 6. lu' Miţă (eh, aici am avut nevoie de întăritori, am mai cerut un rând de bere să ne inspirăm) îi luăm... o casă nare cu multe camere în care să ne strângem cu toţii, să avem fiecare camera lui cu baie cu tot şi la subsol să avem şi un fel de discotecă unde să ţinem pentreceri (n.a. Sebanu a ţinut morţiş să îi "montăm" în curte o livadă de vişini, nu de alta, dar vişinele fac bine la... (hic!) tranzitul intestinal); 7. lu' Rasheed îi luăm toată colecţia de tricouri, şorturi, şepci şi mingii de la Orlando Magic; 8. Danei îi luăm o maşină tare, aşa cum îşi doreşte; 9. lu' DJ Star îi cumpărăm un teatru unde să facă spectacole comice; 10. Merinului îi luăm clar o sală de forţă şi de antrenament pentru karatişti.
Eh, dar asta se întâmpla în 2002. Între timp multe s-au reaţizat şi fără ca eu sau Sebanu să câştigăm la loto. Visele sunt făcute să fie visate. În momentul în care devin obsesii, te leagă de trecut. Eziţi să mai trăieşti secunda care vine peste tine, pentru că eşti blocat în tentativa de a încerca... ceva ce a trecut. E ca şi cum ai încerca să mai alergi o dată la maratonul la care nu ai participat când aveai 20 de ani. Trezeşte-te! Ai 30...
La vârsta asta ai putea organiza maratoane, antrena campioni etc... Trecutul te învaţă să vezi paşii care vor urma în viaţă. Nu te leagă de el. Te legi singur.
Gaşca mea trăieşte pentru ziua de mâine. Trecutul legitimează şi oferă sens secundei care urmează. Băieţii mei, gaşca mea de acum a trăit deja ziua de mâine, ştie cum va funcţiona poimâine şi are în minte scheletul anului care urmează să se întâmple... şi care pentru alţii nu există. Şi nu va exista vreodată.
Gaşca mea a  trăit imaginar viitorul, prin mii de scenarii logice, şi a pătruns sensul lucrurilor... Nimic nu e nou. Totul e la fel, numai că modul de manifestare a lucrurilor diferă...
Eh, şi este mult mai probabil să nu câştigăm niciodată la loto, decât chiar să se întâmple...

O seară magică!

Zâmbesc ambiental şi încerc să exist

Faza asta cu "zâmbetul ambiental" (n.a. adică acel rictus cu dinţi pe care îl afişezi necondiţionat în orice context social neutru, în care eşti mai preocupat de "poza" proprie în ochii celorlalţi, decât de întâmplările care se petrec în jurul tău) este o nouă emulaţie a acestui weekend. Însă paradigma conceptuală poate fi translatată simpatic în contextul alegerilor locale din România anului 2012.
Întâi de toate am râs de m-am îndoit de pictorialele electorale. Mesaje infantil-oligofrene, mimând pseudo-utopii, lozinci demne de (n.a. îmi cer scuze anticipat) de discursul prozelitismului Martorilor lui Iehova care promit un Paradis Mâine, Aici, Pentru Tine..., cam aşa s-ar sintetiza campania asta electorală.
Singura notă aparte a constat în penibilul caricatural al personajelor aruncare în cursă. Unii făceau semnul "OK" pe stâlpi sau bannere atârnate în intersecţii, alţii rânjeau cu o dentiţie îndoielnică, unii înclinau şugubăţ capul spre stânga, alţii mimau ferm dreptatea şi adevărul ţuguind sprâncenele într-o privire încărcată de semnificat, unii stăteau serioşi pozând în martiri-luptători, alţii mimau dinamismul politic utilizând în mod desuet şunculiţele faciale din dotare, unii etalau cearcăne cirotice, ca simbol al muncii neostoite în folosul comunităţii, ci nu al consumului de alcool, iar alţii atrăgeau electoratul feminin trecut de prima tinereţe (n.a. este cea mai manipulabilă masă electorală!) cu o privire vaporos-cuceritoare. Excelente caricaturi! O provocare pentru un vot în hohote de râs interminabile. Îl votezi pe cel mai simpatic (n.a. asta e silogistica gestului) pentru că... aşa e la circ. Îl punctezi pe ăla care te-a făcut să râzi... Nu pe ăla care e BUN DE PRIMAR (n.a. cine poate da definiţia unui primar bun, în două fraze fără să folosească deloc vorbe de genul: "partidul...", "fură, dar...", "e omul lui..." etc?). De ce?
Pentru că în NICIUNUL DINTRE EI NU AI ÎNTREZĂRIT ZIUA DE MÂINE. Asta ar fi trebuit să votezi. Dincolo de preţioasele sintagme "vot negativ", "vot de gherilă", "vot de blam", "vot de încredere" sau "vot din obişnuinţă", românul a bifat cu sufletul în căsuţa de vot în care şi-a instalat confortabil speranţa pe următorii ani. Are cugetul împăcat că mâine se va trezi cu un soare care îi va zâmbi simpatic şi va alunga norii pentru următorii patru ani. Va fi aşa oare...? Vom vedea şi eu unul... voi TAXA acolo unde promisiunea a rămas doar pe stâlpi şi pe bannere...
Dincolo de circul electoral, rămâne o concluzie: românul votează ce vede la televizor şi ce citeşte la metrou. E uşor influenţabil şi nu e conştient că votul lui îi hotărăşte viitorul. Trăieşte prea adânc în "azi" şi noaptea uită că a existat cândva un "ieri". Nu învaţă nimic şi nu are aşteătări prea mari pentru că ori de câte ori a avut... a fost dezamăgit. Şi-a construit o carapace care îl izolează de trecut şi care i-a montat precum unui cal "ochelari" cu care vede doar înainte, niciodată înapoi, în stânga sau în dreapta...
În ciuda celor 23 de ani de la Revoluţie, nu a învăţat ce înseamnă libertatea (n.a. am văzut pe posturile publice de televiziune indivizi care îşi neagă identitatea istorică şi dreptul la opinie, anulându-şi votul; sunt moderatori de televiziune care fac paradă anarhist-deşănţată cu "dublul vot" pe buletin. E adevărat, în 2012 poţi face acest lucru la modul cel mai infantil şi gratuit cu putinţă. Nu îţi exerciţi un drept democratic pentru că POŢI SĂ NU ŢI-L EXERCIŢI. Îmi amintesc cum se desfăşura votingul în Braşovul anilor 1987, când Steagul Roşu a ieşit în stradă pentru ca indivizi de genul celor care îşi anulează "simpatic" dreptul constituţional de a avea o PĂRERE, să poate opta LIBER. Mulţi dintre ei nu au mai ajuns înapoi la familiile care îi aşteptau. Au sfârşit în temniţele Securităţii. Dar au ştiu pentru ce mor: pentru ca urmaşii lor să poată spune că sunt liberi şi să poată alege altceva decât... realegerea lui CEAUŞESCU. Şi ce fac ei cu libertatea asta? Votează NUL pentru că nu au încredere în personajele caricaturale lipite pe stâlpi? Ciudat. Probabil că în viitorul apropiat vor inventa şi conceptul de PIUA, pentru a opri cursul firesc al istoriei. Eh, aşa e în lumea ludică a celor care nu s-au maturizat destul... şi se trezesc peste noapte cu o ştampilă şi un buletin de vot în mână. Se joacă pentru că... atâta pot).
Păcat că ne batem joc. Lumea fierbe în căutare de soluţii de ieşire din criză şi noi ne pierdem vremea cu un circ deşănţat, ciocoisme, epigonisme şi alte fantasmagorii zămislite la început de secol XIX. Trăim în 2012 şi nu înţelegem lucrul ăsta decât prin faptul că avem în buzunar un smartphone sau iphone, acasă un laptop şi conexiune la Internet, în parcare o maşină italienească/nemţească/japoneză etc, iar la televizor vedem programe în limbi străine... Când suntem invitaţi la nivel internaţional să ne dăm cu părerea... ne jucăm Solitaire... Nu pentru că nu avem opinii sau răspunsuri, ci pentru că nu le putem exprima coerent decât peste 50 de ani, când înţelegem întrebarea care ni s-a pus...
Degeaba încerci să îi explici sălbaticului să se mute din peştera rece şi umedă, oferită de la Mama Natură în nişte colibe de lemn, create de mâna omului. Te va refuza. Orice schimbare îl sperie şi poate doar copiii lui vor înţelege că de fapt MUTAREA ÎNSEAMNĂ EVOLUŢIE...
Eh, dar aşa mai trec încă 50 de până să ne hotărâm. Alţii scriu istoria, noi o transcriem... pe ciorne care nu contează prea mult în ochii nimănui. Şi asta pentru că doar Primul, contează, restul Copiază...

O seară magică!

Râzi, citeşti şi nu te mai opreşti...

http://www.aula.ro/afisare.php?id_carte=446

Pentru studenţii de la Filo' din Braşov, umorul poetului şi eseistului Alexandru Muşina (n.a. mă adresez evident ucenicilor prezenţi la cursurile de Folclor, Scriere Creatoare şi Literatură Comparată) este deja clasicizat. Recunosc, sunt un pic subiectiv în prezentarea primului roman al Maestrului, întrucât sunt eu însumi Şagunist şi spiritul întru care am fo' crescut mă face să plonjez necondiţionat în cascada apreciativă. Dar sincer, dom'le, "Nepotul lui Dracula" e genul de roman pe care dacă nu-l citeşti, ai trăit degeaba. Umorul fin, condeiul rasat şi penetrant-ludic totodată, te fac să citeşti cartea pe nerăsuflate. Evident, nu recomand lectura la metrou întrucât cauzează grav transportului în comun. Crize sincere de râs, descreţirea instantanee a frunţii, hohote zgomotoase însoţite de precipitaţii lacrimare, precum şi exclamaţii de genul "Incredibil! Foarte tare!" pot declanşa spontan un miting neautorizat în jurul purtătorului de carte. Şi, din cauza curiozităţii instinctive, mulţimea să ceară amuzatului cititor o lectură publică, sonoră.
Atenţie, deci: pentru a nu crea dependenţă la lectură celor din jur se recomandă savurarea naraţiunii în spaţii special amenajate, cu scopul precis de a izola cititorul. Nu de alta, dar... se comportă ciudat: unii zboară, alţii sughită, unii tremură din toţi rărunchii, alţii se ţin de vintre de zici că nasc...
Ce să zic... "Foaaarte tare!"
Luaţi de aici:
http://www.aula.ro/afisare.php?id_carte=446


O seară magică!

La mulţi ani foşti pionieri! E 1 iunie...

 

Vali, Botez, Adi Oprea, Basil, Colo, Mărgică, Ţache, Horică, Tavi, Marcel, Fiscu, Babu, Io Cristi şi restul găştii, la o poză de grup în spatele Şcolii Generale Numărul 8, str. Verii, Braşov

La mulţi ani, pionieri ai clasei a IV-a A! Colectivul alcătuit din 51 de copii iscusiţi în tainele învăţăturii, sub atenta oblăduire a învăţătoarei Gabriela Firea, salută, după încheierea unui meci de fotbal în curtea şcolii, ziua internaţională a copilului. Cronicarul a uitat cine a realizat fotografia însă emoţia care ne intră alb-negru în suflet nu ţine cont de degetul care a păsat pe declanşatorul aparatului de fotografiat. Sufletul s-a încăpăţânat să rămână la fel ca atunci, să viseze şi să nu uite niciodată să privească în sus, spre cer. De ce? Foarte simplu. Pentru că Tovarăşa Învăţătoare ne-a învăţat că visele iau întotdeauna forma norilor. Şi numai înţelepţii ştiu să citească în nori. Aşa cum noi am învăţat alfabetul, înţelepţii au învăţat abecerdarul norilor. Eh, dar norii se citesc mai mult în vis...
Pentru memorie: mingea era a mea (în timpul orelor o ţineam sub bancă, între picioarele mele şi ale lui Babu) era roşie, costa 35 de lei (nu era d-aia ieftină de 18 lei, pe care o lua vântul când trăgeai la poartă). S-a spart la două săptămâni de la realizarea fotografiei şi am înlocuit-o cu una verde cumpărată de la librăria de la Spitalul Judeţean. Partida de fotbal nu a avut loc pe terenul şcolii pentru că erau ăia de la gimnaziu, nici în părculeţul din faţa sălii de sport, ci chiar pe zona verde din dreapta intrării elevilor, situată chiar în faţa porţii şcolii.

O seară magică!

Adio clasă politică! Te-ai demodat...

În cele mai vechi timpuri, când omul trăia prin peşteri sau în coviliţe împletite din ramuri, conducător era acela care ştia să aprindă focul, să atragă prin farmece vânatul în capcane, să vindece cu ierburi necunoscute bolile supuşilor şi care vorbea cu zeii. Au urmat apoi bătrânii înţelepţi. Experienţa lor şi vitejiile din trecut le ridicaseră de pe ochi pâcla ce îi limita să vadă doar ziua de azi. Astfel, ei ştiau să citească semnele interzise celor neiniţiaţi şi să hotărască viitorul comunităţii. În plus, bătrânii cunoşteau tainele vorbirii cu zeii.
Apoi comunităţile s-au mărit. Au devenit ţări, iar conducătorii au fost unşii lui Dumnezeu. Alături de ei stătea părintele spiritual şi treaba lui era doar aceea de a veghea asupra supuşilor săi. În epocă, a nu-ţi plăti dările către Biserică şi Rege/Împărat era un sacrilegiu. Te excludeai singur dintr-o ordine lumească identitară. Deveneai al nimănui, sclav al înspăimântătorului liber arbitru. Nimic nu era mai înfiorător decât libertatea cu care nu aveai ce face.
Credeai în Rege pentru că te închinai lui Dumnezeu şi Regele era Unsul Său. Îţi dădeai viaţa la comanda lui pentru că ea oricum nu îţi aparţinea, ci îi era închinată lui. Aveai nevoie de el pentru că numai cei care îi ascultau poruncile se numeau poporul lui şi patria lui. Ceilalţi erau proscrişi. Legătura cu regele depăşea în imaginarul colectiv limitele raţionalului, hiperbolizând tutelar un ordo rerum axiomatic, de nerăsturnat de către omul de rând.
Asta până în 1789. Atunci capul Regelui a căzut. Sângele albastru s-a scurs la fel de roşu ca al omului de rând printre colţii ghilotinei. Poporul a învins. Însă ce putea să facă el cu atâta libertate? Nimic. Şi după o perioadă de haos, anarhie şi huzur profan pe altarele sacrosancte ale defunctei monarhii, omul de rând şi-a întors chipul către mâna care îl hrănea. A pasat puterea în mâna burgheziei şi a aristocraţilor. Adică tot aceia care o avuseseră şi înainte, numai că stăteau în umbra regelui.
Eh, şi cine a avut ochi să vadă a înţeles. Poporul vrea din când în când sânge. Vrea să simtă puterea că poate schimba istoria şi alege conducătorii. Nimeni nu vrea libertate în adevăratul sens, ci doar iluzia că poate face ce vrea el. Nimeni nu simte că are dreptate decât dacă alţii îi recunosc spusele şi încuviinţează.
Atunci s-au născut doctrinele, partidele politice, camerele reprezentanţilor şi forma de organizare populară a fost democraţia. Votul liber desemna reprezentantul în Parlament şi Preşedintele. Omul se simţea din patru în patru ani sau din cinci în cinci ani puternic şi stăpân pe viitorul său. Votul său conta în alegerea celui care îi citea gândurile şi îi promitea îndeplinirea tuturor dorinţelor. Evident că niciodată votul nu i-a adus mai multă mâncare pe masă, mai mulţi bani în buzuar şi nici fericire. De ce? Din două motive: 1. omul niciodată nu e mulţumit cu ce are şi întotdeauna vrea mai mult; 2. niciodată politicianul (indiferent de poziţia ocupată ierarhic) nu a avut ca scop bunăstarea naţională.
NU a avut acest interes pentru simplul motiv că în spatele convenţiei civile de tipul reprezentantul poporului nu stă nimic altceva decât făţărnicie şi o propagandă meşteşugit cârmuită pentru consacrarea personală într-o elită naţională. Nu putem fi toţi egali. Unii sunt mai egali decât alţii (Ferma animalelor).
Eh, dar a venit şi 2008. Anul crizei mondiale. Popoarele au început să sărăcească în ciuda promisiunilor politicianiste. Doctrinar sau propagandistic, pe linie de partid sau pur şi simplu din raţiuni administrativ-organizatorice, politicienii şi-au dat proba incapacităţii de a găsi soluţii şi de a face să reapară banii dispăruţi ca prin farmec în falia îndatorării istorice la bănci, pe bursă şi în supraevaluarea preţurilor de pe piaţa imobiliară.
În urmă cu aproape o lună citeam plăcut surprins un editorial pe "Huffington Post". Deşi aparent utopic, mi se părea extrem de funcţional. Autorul propunea organizarea statală pe criterii corporatiste. Evident, democraţia îşi avea şi ea contribuţia ei, în sensul că poporul îşi vota reprezentanţii într-un fel de AGA naţională. AGA era însărcinată cu delegarea unui Manager General al ţării, oraşului, judeţului, comunei etc. Contractul se semna pe doi ani cu posibilitate de prelungire. Fiecare Manager avea un tasking precis, evaluarea se făcea trimestrial luând în calcul itemi valorici variaţi: creşterea pensiilor, reducerea deficitului bugetar, plusuri concrete în plan social şi criterii de performanţă coerentă în economia de piaţă internaţională. Conform acestei viziuni fiecare stat era privit ca un produs în sine, care îşi majora valoarea în măsura în care devenea mai performant, mai competitiv.
Genial! Poate că a venit timpul pentru o schimbare majoră...

O seară magică!

Când istoria devine bâlci... România 2012

Sunt convins că Nenea Iancu se întoarce în mormânt când aude discursul politico-academic, jurnalistico-emfatic, profund demagogic, alienant şi incoerent al zilelor noastre. Câţi dintre voi pot cita din vorbele marilor conducători votaţi democratic? Vă reprezintă doar... I-aţi votat. Înţelepciunea vremurilor se numără în citate, spunea odată cineva, departe de graniţele ţării noastre şi demult, în istorie. Ieri, 27 aprilie 2012, guvernul Mihai Răzvan Ungureanu a picat. Moţiunea de cenzură a Opoziţiei a trecut cu brio, în ciuda durerilor de burtă din plen şi a răţoirilor academic-fundamentate ale deputaţilor la presa cârcotaşă. Ioi, ce greu e să conduci o ţară când presa îţi pune beţe în roate, păreau să spună distinşii aleşi ai neamului. Eh, dar într-un final s-a făcut lumină în negura incoerenţei mentale a politrucilor contextual-istorici. Guvernul a căzut cu şase luni înainte de alegerea altuia (n.r. lacrima de pe umărul lui Stolojan s-a convertit în discurs demn de om înfrânt care nu şi-a dus menirea la bun sfârşit - rezultatul, previzibil: românii votează victimele nu învingătorii). Cineva din redacţia Click! spunea astăzi zâmbind mucalit Timeo danaos et dona ferrentes. Se întâmpla în timpul întâlnirilor de la Cotroceni...
Şi Ponta a fost numit premier.
Ce aşteaptă poporul în urma declaraţiilor înflăcărate, entuziaste şi rebel-revizioniste? Simplu: să ia banii de la Băsescu să îi dea înapoi săracilor din popor... Eh, şi dacă nu există? Morgana financiară e doar o legendă urbană demnă de a fi promovată pe posturi de televiziune "revizioniste".
Atunci e simplu: nu rămâne decât soluţia "Domnu' Dan! Dan Diaconescu de la OTV". Ne dă 20.000 de euro să ne facem afaceri (n.r. o să primim cu toţii pentru că aşa a declarat pe un post naţional de televiziune), o să îmbogăţească ţara cu resursele naturale pe care le avem de mii de ani dar nu le exlpoatăm încă, o să ia de la bogaţi şi o să dea săracilor (n.r. probabil că haiducia o să intre ca lege în Constituţie şi noi o să reinventăm Robin Hood-ismul) şi mai ales: o să o găsească pe Elodia.
Eh, şi aşa şi noi şi copiii noştri vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi şi vom învăţa să nu mai votăm cu victimele ci să alegem... coerenţa.
Întrebare: cum poate să conducă o ţară un individ care nu ştie să controleze coerent, logic, argumentativ şi corect gramatical o simplă frază ? Dragii mei, agramaţii ăştia vă conduc, de ce vă mai miraţi de ziua de mâine? Circ aţi vrut: bucuraţi-vă din plin de el...

O seară magică!

Leul rănit e mâncat de hiene

În junglă nu există victime. Ele devin hrană pentru cei puternici la scurt timp de la naştere. Existenţa lor de facto (n.a. în acest statut) nu durează suficient de mult pentru a institui o regulă sau o definiţie a unei categorii sociale. Deci victima nu există. Ea este hrană, supravieţuire, perpetuare a speciei pentru actanţii importanţi din jungla numită generic societate. Victimele nu scriu niciodată ISTORIE (n.a. temă recurentă pe acest blog) decât dacă sunt gătite atipic, neobişnuit şi au un gust aparte.
Câte mâncăruri de pui mâncate de-a lungul vieţii vă amintiţi acum, când citiţi aceste rânduri? Ce vă amintiţi legat de ele? Eh, aşa sunt victimele... Exact ca puiul mâncat în 199... şi gătit admirabil de mama...
Dar nu asta face obiectul discuţiei noastre. Ci altceva.
Am urmărit uluit declaraţia dată ieri la Londra, de Rupert Murdoch, miliardarul care deşine News Corp. şi care a impus ritmul existenţial al presei internaţionale în ultima jumătate de veac. Tras la răspundere pentru interceptarea unor convorbiri personale ale soldaţilor trupelor britanice aflate în diferite teatre de operaţiuni şi de trafic de influenţă la nivel înalt (n.a. numele invocat în interogatoriu fiind cel al Doamnei de Fier, Margaret Thatcher) el a răspuns simplu "nu i-am cerut niciodată unui prim ministru nici un favor". Evident, discuţia era legată de închiderea săptămânalului "News of The World".
Pentru a fi sigur că trimite Leul în arena plină de hiene (n.a. celelalte trusturi media internaţionale, avide de succesul comercial al News Corp.) procurorul a repetat întrebarea, făcând referire directă la Margaret Thatcher. Murdoch (81 de ani) a răspuns "nimeni nu avea nevoie de vreun favor şi nu avea de ce să îl ceară". Simplu şi la obiect. Şi asta pentru că, în junglă, regulile sunt făcute de Regele-Leu. Doar el ştie să îşi păstorească înţelept hoarda către hrană, oaze de linişte, cu apă şi bunăstare. El o apără de primejdii, braconieri şi duşmani. Şi el este cel care sare în faţa inamicului pentru a apăra moştenirea care înseamnă viitor şi perpetuarea speciei.
De aceea este Rege.
Ce mă frapează este însă altceva. Cruzimea societăţii contemporane care încă mai organizează coride, după modelul antic. Cum poţi arunca în arenă Leul rănit, care îşi linge rănile şi a pierdut mult sânge apărându-şi turma să lupte încă o dată cu hienele însetate de răzbunare? (n.a. hienele sunt tot carnivore, deci tot din media internaţională) Nu spun că trebuie absolvit de vină, ci doar că trebuie judecat ca un Rege. Pentru că un cap încoronat al junglei în folclorul hienelor va fi considerat întotdeauna "Zmeu, Balaur sau Căpcăun", niciodată Rege.
Ori jungla fără un Rege care să o contamineze identitar cu statutul de Regat, nu poate extista...

O seară magică!

P.S. Păcat că ieri, Gruparea Anonymous (cel puţin aşa s-au revendicat) a atacat, spart şi anihilat unul dintre blogurile care promovau libertatea la exprimare şi imprimau o conduită comportamental-existenţială exemplară. Blogul despre care vorbesc este http://anton-nicolae.blogspot.com/ şi problema mea personală este cum o mişcare social-virtuală care promova libertatea de exprimare poate acţiona deliberat oprimând-o prin blocarea unui blog? Anti-ACTA? Are U sure?

De ce NIMIC nu e DEGEABA

Îmi amintesc cu drag cât de repede treceau clipele în şcoala generală, în liceu (un pic mai greu) şi cât de monoton-previzibil se scurgeau în facultate. Aşa e viaţa. Un vălmăşag de secunde acumulate arbitrar în jurul unui suflet (oarecare) care le monitorizează, le adună şi le transformă în amintiri. În generală sau liceu, MÂINE este întodeauna o SURPRIZĂ. "Doamne ajută să...!" şi "Să sperăm că... va fi aşa cum sper eu" sunt sintagmele definitorii vârstei la care secunda următoare ascunde inefabilul, inevitabilul şi incontrolabilul VIITOR. Nimeni nu ştie ce va urma. Totul este SOARTĂ, MOIRĂ etc.
În facultate lucrurile se schimbă. VIITORUL devine o prelungire a PREZENTULUI. Voi continua mâine, poimâine etc. ce am început azi. Astfel fiecare MÂINE este o simplă prelungire a unui IERI deschis către viitor.
Eh, şi apoi intervine viaţa. Un joc simpatic, absurd şi desuet care ne prinde în mrejele lui. Şi începem să uităm că MÂINE e o zi mult mai frumoasă dacă intrăm în ea cu temele făcute şi cu zâmbetul pe chip. De ce uităm asta? Simplu: pentru că uităm că viaţa este exact aşa cum şi-o face fiecare, nu cum i-o fac alţii...

O zi magică!

Omul care a luat soarta la bătaie... şi a câştigat

Omul contemporan este suma faptelor înfăptuite şi asumate. Nu există cauză externă Sinelui înfăptuitor, ci doar împrejurări şi condiţii de adaptare. Niciodată eul asumat nu face ceva pentru că o instanţă exterioară i-a dictat. Înfăptuirea în sine înseamnă un aport personal imuabil, inamovibil şi de nesubstituit. Oricine altcineva va face acelaşi lucru în mod absolut diferit. Ceva-ul devine eu în ciuda faptului că mi-a fost indicat (dictat, cerut etc) de cineva.
Aşa văd eu lucrurile. Şi da! Omul contemporan este suma întâmplărilor pe care le produce. Nu care i se întâmplă. D-aia zilele trecute m-am luat la bătaie cu soarta. Îmi cerea să merg pe aceleaşi drumuri bătătorite de paşii mei, să fac aceleaşi lucruri şi să refuz să văd finalitatea. Nu-mi era deloc greu să fac asta. Aveam oricând la îndemână eterna justificare universal acceptată: soarta... Aşa a fost să fie, lucrurile s-au întâmplat de la sine, nu m-am putut opune implacabilului, ireversibilului etc. În cazul în care, onoratul interlocutor îmi contesta argumentaţia, aveam pregătit arsenalul argumentaţiei de lemn: în atâta răutate cum voiai să fiu? m-a stricat şi pe mine lumea asta păcătoasă... sau: am încercat în zadar să mă opun irefutabilului, dar am fost învins. Sunt convins că toţi m-ar fi înţeles şi s-ar fi regăsit în mine.
Dar nu puteam. Nu m-am născut să fiu ca alţii, a spus omul care s-a luptat cu soarta. Nu vrea să fiu un alt argument, o altă poveste de genul ai văzut şi el a încercat, dar uite ce a păţit (istorie de genul cea a drumeţului necunoscut din deşert care îşi lasă osemintele ca semn de atenţionare pentru cei ce cutează să înfrunte orizontul pârjolit de soare; simbol al resemnării şi al renunţării supreme la luptă). Vreau să mă bat cu soarta.
Eh, şi aici a fost un pic dificil, căci soarta (de gen feminin) nu suportă o luptă dreaptă bărbătească. Ea este delicată. Sensibilă. Suavă. Ea cuprinde luptătorul în mrejele senzual-hipnotice de renunţării la sine şi cere tribut pentru afecţiunea lascivă pe care o arată. Ea nu-şi aruncă omul în luptă (de ce ar face-o? există riscul care existenţa-i să devină efemeră: o luptă poate curma într-o clipă întreaga povestire; în schimb eschivarea laşă în faţa provocării prelungeşte chinul şi deci face mai suculentă povestirea). Ea îl păstrează pentru ea dictându-i să accepte secundele care intră în el şi îl duc spre aceeaşi eternă finalitate: Moartea.
I-am dat chiloţii jos şi am altoit-o la fundul gol. A început să plângă, precum târfa pleznită la fund de Rimbaud, numai că a mea nu era aşa frumoasă. A implorat iertare şi am întrebat-o de ce s-a născut. Nu a răspuns. Am întrebat-o de ce m-a ales pe mine şi a scâncit şi mai tare. Am lovit-o apoi peste coaste. A sunat a gol. Aerul din ea suna sec precum un buhai. Mi-am dat seama că mi-am făcut-o duşman.
Atunci i-am dat drumul.
Din clipa aceea am început să trăiesc şi să simt viaţa. Nu mai aveam soartă.
Aveam un duşman care îmi punea piedici şi încerca să mă înhaţe, un duşman perfid în potriva căruia îmi era mai uşor să lupt decât să îl am aliat...

O seară magică!

Sense maker

La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era (la) Dumnezeu...
Parafrazez aici Geneza, nu fără un oarecare sens. La început a fost HAOS. În forma sa cea mai ingenuă, cea mai pură. Conform utopiştilor renascentişti şi a gânditorilor teologi, orice formă haotică evoluţionistă visează o sublimare in nucae în exact opusul ei: ordinea. Şi ordinea a venit. Lumea a devenit Cuvânt, într-un sens profund dogmatic.
În societatea contemporană (şi aici am să-l parafrazez pe Mario Vargas Llosa din "Povestaşul") sense maker-ul realităţii este însuşi Naratorul. Omul care realizează o sinteză evenimenţială, localizează concret o perspectivă analitică şi direcţionează coerent o optică a abordării. Personajele, întâmplările, întreg universul nu sunt decât nişte consecinţe logice ale acestor baze sofice de acceptare a lumii de facto.
O zi conţine o avanlanşă de secunde care curg într-o singură direcţie (oare când vom învăţa să nu mai trăim din trecut!). Secundele personale se măsoară în trăiri, sentimente, întâmplări (implicări, participări, interacţiuni). Cel care ştie să le ofere un sens lăsând la o parte fatalitatea, providenţa, aleatoriul şi să vadă firul roşu este acel sense maker providenţial.
Omul este născut din haos. Încearcă să găsească un sens existenţial toată viaţa lui. Când îl găseşte realizează cu stupoare că i-a expirat timpul. Şi asta pentru că încrâncenat în studiul superficial al mărunţişurilor uită un lucru esenţial: să rămână la fel de ingenuu, necunoscător şi pur ca un copil abia născut care încearcă să înţeleagă lumea în care a venit. Fiecare secundă seamănă cu prima secundă când părăsim universul intrauterin şi trebuie tratată cu inocenţă paradisiacă. Păcatul lumii în care am aterizat nu este o boală contagioasă. Nu trebuie să ni-l asumăm decât în măsura în care alegem să facem parte din el şi să îi conferim o continuitate.
Viaţa este magică dacă aşteptăm cu sufletul la gură fiecare secundă să vină ca o surpriză logică şi plăcută a unei existenţe unice în întreaga ei splendoare.

PS: Atâta timp cât avem ce povesti, înseamnă că trăim...

O seară magică!

O să fie vacanţă dacă fac iar Revoluţie? - compunere clasa VII-a

Doamna a zis să facem o poveste imaginară despre anul ăsta.
Eu vreau să se întâmple o Revoluţie cum a fost aia din '89 şi să avem vacanţă. Nu vreau să moară oameni (nici nu au cum să moară pentru că am văzut la televizor că la noi în ţară nu mai există terorişti). Mi se pare foarte tare: noi am avut terorişti înainte ca SUA însăşi să păţească pocinogul cu Turnurile Gemene. Noi am avut oameni care au tras în armată, armata a tras în ei şi la urmă a tras unde a aucat pentru că terorişti nu au găsit. Le fel şi americanii, dar mult mai târziu. Ne-a zis doamna de istorie că la ei teroriştii au ajuns la unşpe ani după ce au fost la noi.
Da' şi la ei a fost la fel ca la noi. Nu i-au prins, au bănuit cine sunt şi i-au urmărit în alte ţări. Cică l-au găsit şi l-au pedepsit pe Ossama ben Laden de curând. Dar nu el a fost teroristul lor, pentru că el a fost în ţara lui. Şi făcea rău celor pe care avea pică. Dacă el era teroristul, atunci trebuia să moară buşindu-se în Turnuri. Dar n-a murit...
Asta pentru că el a dat numai ordinul să se întâmple atacul din 2001. Bine, dar asta nu zice el. El a zis doar că "Allah a făcut dreptate" etc... Bine dar astea sunt lucruri prea complicate, zice tata, să îmi bat capul cu ele. Şi are dreptate. Dumnezeu să îi odihnească pe toţi cei care au pierit atunci! Au murit nevinovaţi din cauză că unii au vrut război cu alţii... Dar nu le-a ieşit ca în Primul Război Mondial...
Eu am văzut bătăile din Bucureşti de la începutul anului şi sper ca pe 16 martie să fie Revoluţie din nou. Ar fi bine pentru că am teză la istorie şi... poate o să avem vacanţă. Că mama mi-a promis că îmi ia un PSP 2 dacă trec cu bine de teza la istorie... Numa' Revoluţia mă salvează că profa nu vrea...

O seară magică!