De ce noi nu scriem Istoria?

Fiecare dintre noi s-a visat Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana în fragedă pruncie. Visam lupte imaginare cu zmei şi balauri din care ieşeam învingători, nu pentru a ne demonstra puterile supranaturale, ci pentru a salva o societate aflată sub asuprirea providenţială a unei forţe malefice. Asta a fost copilăria. Maturitatea însă a învăţat să creadă în acelaşi patern de idealuri cu care am fost învăţaţi de copii.
Regret că nu am fost niciodată o naţie de cuceritori. Să ne depăşim graniţele şi să câştigăm preţ de câteva generaţii (frica) respectul vecinilor noştri. Regret că nu am fost noi cei care am luat peniţa din mâna cronicarului şi am scris istoria, însă am sperat întotdeauna într-o sclipire de geniu universală a poporului român. Ştiu că putem mai mult decât să facem ceea ce a fost făcut deja de alţii, ştiu că putem mai mult decât să copiem şi eventual să perfecţionăm/cizelăm un model deja implementat undeva în lume. Însă nu am făcut-o în ţara noastră. Geniile româneşti s-au exprimat mai bine în străinătate şi s-au sublimat. Istoria se scrie în străinătate? Nu neapărat... Ea SE SCRIE. (vezi Mircea Eliade, Emil Cioran, Mateiu Caragiale, Nicolae Bălcescu, I.L. Caragiale, Henri Coandă, Ioan Petru Culianu, Dimitrie Cantemir etc).
Şovăielnici şi deloc solidari, urmăm lideri meteorici sperând doar că le vom lua locul într-o bună zi. Nu urmărim IDEALUL conceptual-mesianic, ci interesul personal. Aşa cum sesiza Vasile Alecsandri, în mentalitatea provincialului, voinţa de depăşire a condiţiei sociale prin parvenire a devenit un scop în viaţă dizolvând iremediabil bruma de conştiinţă şi principii arhaice moştenite ereditar. Mă doare, dar istoria contemporană m-a obligat să accept sofismul lui Cioran: românii sunt naţia cu cea mai multă apă în sânge. 
Istoria se scrie cu sânge, cu sacrificii şi mai ales cu IDEI. Noi viziuni revoluţionare, menite să reconstruiască viitorul logic al omenirii pe noi temeiuri evolutive. Mimetismul nu a făcut niciodată altceva decât să sublimeze vizionarismul manierist al celui care a înfrânt canonul, impunând o nouă regulă.
Noi suntem mimetici. Deşi putem mai mult.
Recent Historical Facts:
- Salut din tot sufletul demersul Antenei 3 pentru susţinerea problemei morfinei pentru bolnavii de cancer (am fost şi eu cândva în postura de "taliban" al presei şi înotam precum păstrăvul împotriva curetului. Generaţia mea a câştigat în 2004 şi a pierdut ulterior în faţa... (n.a. istoria recentă dezminte laurii pe care mi i-am pus pe frunte: acum aş traduce sec victoria în următoarea sintagmă - au învins principiile în care am crezut, dar m-au trădat oamenii pe care i-am crezut în stare să le transforme din utopie în realitate imediată) mimetismului comportamental viciat)
- Salut demersul PRO Tv pe segmentul ştirilor legate de înzăpezire (n.a. eveniment localizat istoric referenţial) şi sunt sigur că peste 20 de ani se vor cita singuri şi restul presei va face la fel în legătură cu episodul istoric "zăpezile din 2012"
- Salut poziţia României (n.a. Ha! Ha! care principial confirmă încă o dat faptul că sintagma de mahala "ling unde scuip" funcţionează în dulcele stil mimetic genetic funcţional) în privinţa ACTA (n.a. la doar o zi după ce colegii de la "Dilema Veche" în frunte cu Florin Iaru au luat poziţie): 
"Astazi a fost o decizie la nivelul Cabinetului: in urma unor discutii cu ministrii responsabili pe problema ACTA. S-a tinut cont de evolutiile internationale, unde sunt state care deja au suspendat acest acord, iar Comisia Europeana s-a adresat Curtii de Justitie pentru o evaluare a acordului. Tinand cont de toate aceste elemente, s-a stabilit ca ratificarea sa fie amanata pana cand vom avea un raspuns al Curtii de Justitie si abia apoi se va lua o decizie in acest sens in privinta acordului ACTA in ceea ce priveste Romania", a spus purtatorul de cuvant al Guvernului, Dan Suciu.
- Dezavuez (n.a. principial şi profesional) atitudinea non-profesionistă a discursului proferat de jurnaliştii din televiziunile de ştiri. O acuz de tendenţionism şi vădit demers manipulatoriu, însă îi recunosc meritul de a reuşi prin acest exces de zel formal să echilibreze cumva efectele propagandei agresive dirijate concertat de către Putere.
- Urăsc nesiguranţa zilei de mâine şi incapacitatea de a proiecta imaginar un viitor relativ pe următorii doi ani. O naţie care nu îşi poate previziona ziua de mâine este condamnată mimetismului...

O seară magică!

Găsirea vinovaţilor nu rezolvă probleme

E fascinant discursul problematizant-analitic al personalităţilor de vază ale intelighenţiei româneşti. Mă uit amuzat cum orice demers jurnalistic se pierde şi se diluează orb într-o eternă căutare de vinovaţi în speranţa rezolvării problemelor.
E zăpadă pe străzi? Nu-i de vină mama natură, ci plugul că nu a intrat pe stradă. (n.a. Mama Natură nu poate fi obligată să îşi dea demisia pentru că oricum nu e din nici un partid şi nici nu participă în campania electorală de la sfârşitul anului). O să fie inundaţii? Iar trebuie găsiţi vinovaţi, că... doar din cauza lor se întâmplă totul. Orice nenorocire are o culoare politică, abscons-conspiraţionistă etc.
Mai e nevoie de ceva vreme până când mentaliatea noastră naţională se va fi maturizat suficient de tare încât să gândească în găsirea soluţiilor la probleme, iar căutarea vinovaţilor să nu fie decât un gest reflex al unui demers de soluţionare, consolidare şi reparare a unei realităţi care scârţâie...

O seară magică!

Sezon de vânătoare la... ţapi ispăşitori

Ne întâlnim iar cu istoria. Însă, cât este defulare oarbă, cât este manifestaţie de protest şi cât e... terapie în grup prin vânătoare de "ţapi ispăşitori" (vezi Rene Girard "Ţapul ispăşitor", ed. Polirom)?
13 ianuarie 2012. Demisia de onoare a lui Raed Arafat din cadrul Ministerului Sănătăţii în urma eşecului (n.a. al câtelea) negocierilor în aprobarea noii legi a sănătăţii. Principiul demisiei a fost unul extraordinar (n.a. din punctul meu de vedere acelaşi lucru trebuia făcut de întreaga Opoziţie încă de la primul act normativ aprobat prin "asumarea responsabilităţii"). L-am văzut ca pe o victorie a democraţiei, a principiilor ei bazate pe valorificarea individualităţii şi a valorilor impuse de economia de piaţă.
Gestul "părintelui SMURD" reuşeşte să elibereze în sfârşit Cutia Pandorei. Toate frustrările naţionale acumulate istoric în aceşti 22 de ani de la Revoluţie răbufnesc. Nu mai este o problemă a unei pături sociale, a unei mase electorale, nu mai este un gest spasmodic al unei secţiuni de populaţie de o anumită coloratură politică. Este o Explozie Naţională. Un reflex simptomatic al individualităţii, al nihilismului politic (domeniu cu totul alterat de neprofesionalism, decizii nejustificate, de actele de corupţie, vulgaritate, ignoranţă şi autosuficienţă a unei clase politice erijate în postura bizară de dei ex nihilo, nicidecum de reprezentanţi ai unui electorat) şi al refuzului de a mai asista pasiv la încă "o asumare" nedemocratică a unei legi.
20 de oraşe, apoi 60 au scris istorie timp de 7 zile. Oamenii au îndurat frigul şi au manifestat. Reacţia? Exact aceeaşi ca la asumări.
Pentru ce manifestează? Pentru că este dreptul lor. Pentru că vor o schimbare. Pentru că vor să vadă dacă pot afişa pancarte cu "Jos Băsescu", "Deşteaptă-te Românco", "Legalizează marijuana", "Salvaţi Roşia Montana", "Jos Taxa Auto!" etc. Este un exerciţiu la liberă exprimare (drept garantat prin Constituţie) pe care naţia asta nu l-a mai exersat demult.
Din păcate mozaicul de individualităţi frumoase din Piaţa Universităţii nu şi-a găsit firul roşu pentru a deveni o... Masă Revoluţionară. Fiecare exultă probleme individuale şi găseşte înţelegere (în sfârşit) în cel de lângă el. Ce este important este însă altceva: în sfârşit a fost găsit după o lungă sesiune de vânătoare ŢAPUL ISPĂŞITOR. Istoria ne confirmă că efectul cathartic al uciderii simbolice a "ţapului ispăşitor" purifică societatea şi îi oferă noi resorturi în configurarea coerentă a viitorului.
"Schimbare" este un concept. E un "altceva" care seamănă cu "destin, soartă, moiră" şi nu implică niciun aport personal în transformarea lumii exterioare. "Alternativă" înseamnă însă un exerciţiu de imaginaţie ce implică suprapunerea a două planuri disjuncte, autodefinite prin diferenţă şi alegerea celui mai nou.
Deşi s-a încercat inducerea alternativei funcţionale (anticipate) la "Jos Băsescu", prin lansarea în imaginarul colectiv a figurilor marcante USL (opoziţia), forma ingenuă, intrinsecă a manifestării din Piaţa Universităţii tinde către "anarhie". Şi asta pentru că este imposibil (raţional vorbind) să existe o "alternativă" la multitudinea de probleme individuale expuse de manifestanţi.
Nu sunt mai mult de o mie de manifestanţi. Însă pancartele lor acoperă frustrările a 22 de milioane de români şi... arată cu degetul către acelaşi "ţap ispăşitor".

O seară magică!

La următoarea întâlnire cu destinul, o să fiu ursitoare

Clar, la următoarea întâlnire cu destinul o să fiu ursitoare. O să mă joc simpatic alegând de pe tava vieţii stiloul, banii, cărţile şi maşina. Cheile şi cecul o să le las înadins pentru naşul. La tăierea moţului o să aranjez cu foarfeca să mă tundă punkist şi la botez o să îmi spun singur "Tatăl Nostru".
Dar asta va fi... peste ceva vreme, când o să mă întâlnesc iar cu destinul. Acum savurez cu nesaţ fiecare secundă care trece pentru că după 30 de ani, fiecare bărbat întinereşte. Psihologii americani susţin că maturizarea masculilor în plin matriarhat se produce abia după 50 de ani. Între 30 şi 50 este... cea de a doua adolescenţă.

O seară magică!

Sărbători de vis... şi nu uitaţi să le povestiţi

"Cu mâne zilele-ţi adaogi"... Iată cum ţi s-a dus 2011!

Cu gândul la versurile bătrânului Eminescu şi la vorba lui Hesse conform căreia "omul este singura fiinţă care ştie că va muri", am vrut să văd cum s-a dus 2011. Am profitat de buluceala din Piaţa Bucur Obor şi am stat de vorbă cu 20 de oameni despre cum îşi trăiesc viaţa. De la întrebări precum "cât timp munciţi?", "cât timp staţi în trafic în drum spre serviciu?", "cât staţi la duş?", "cât timp mâncaţi?" etc şi până la "cât timp petreceţi cu prietenii, uitându-vă la televizor sau spălându-vă pe dinţi?" am reuşit să îmi fac o imagine de ansamblu despre cum au trecut ultimele 365 de zile, 52 de săptămâni, adică 8.760 de ore, adică 525.600 de minute...
- Cât aţi muncit? - 231,5 zile (2.083,5 ore; *majoritatea respondeţilor au afirmat că stau la serviciu în medie 9 ore)
- Cât timp aţi pierdut în trafic (în drum spre/de la serviciu) - 462 ore (19,25 zile)
- Cât timp aţi pierdut la baie/duş? - 180 de minute (3 ore) (*16 respondenţi au spus să stau la duş în medie 10 minute şi fac baie o dată la două zile; de 3 ori pe săptămână)
- Cât timp pierdeţi mâncând? - 1.204,5 ore (50,2 zile) (* respondenţii au declarat că stau la micul dejun 10 minute în medie; 30 de minute, la prânz şi 30 de minute la cină)
- Cât timp v-aţi uitat la televizor? - 912,5 ore (38 zile)
- Cât timp aţi pierdut cu spălatul pe dinţi? -730 de minute (12 ore; 0,5 zile)
- Cât timp aţi stat cu prietenii? - 312 ore (13 zile) - *respondenţii susţin că se văd cu amicii de 2 ori pe săptămână şi petrec în medie 3 ore
- Cât timp ai pierdut dormind? - 121,6 zile (2.920 ore)
- Cât timp aţi pierdut la cumpărături? - 165 de ore (6,5 zile)
- Cât timp aţi avut pentru voi? - 132,5 zile (11 zile libere legale (n.a. în 2011 - 6 zile din liberele legale au picat în weekend, după cum urmează: 1 ianuarie - sâmbătă; 2 ianuarie - duminică; 24 aprilie (Paşte) - duminică; 1 mai - duminică; 12 iunie (Rusalii) - duminică; 25 decembrie (Crăciun) - duminică); medie 23,5 concediu; 104 weekenduri)

De obicei, la sfârşit de an, ne spunem poveşti. Cum am petrecut, ce am făcut, cum ne-am distrat, pe unde am fost etc. Toate poveştile sunt de fapt clipele în care nu am făcut ce facem de obicei. Adică mai puţin de 20 zile pe an, pe care ni le dedicăm întru totul nouă. Pe care le trăim cu adevărat aşa cum vrem noi. Şi asta pentru că din cele 132,5 zile libere, 103,5 ne rezolvăm treburile administrative, gospodăreşti, plătim impozite taxe, reparăm prin casă, facem curat, punem la spălat etc şi 19 rămân la cheremul nostru. În medie 10 zile pe an le petrecem în concediu şi doar 13 zile cu prietenii.
Aşa e în fiecare an... sau doar în anii de criză?

O zi magică are întotdeauna 24 de ore! 8 le dormi, restul sunt Magie...
P.S. În medie, un om trăieşte aproximativ 72 de ani, adică numai 26.298 zile, doar 631.152 de ore... De ce să ne trăim timpul pentru alţii şi nu pentru noi...?

A murit Steve Jobs... A apărut un mit

L-am cunoscut pe nea Costică acum 4 ani. Hoinărea, aşa îi place să spună, pe la Piaţa Spaniei, în plin centrul Bucureştiului. A fost profesor de istorie. Băutura l-a divorţat de familie, iar copiii l-au izgonit după moartea nevestei. S-a aciuat aici pentru că este aproape de Spitalul Cantacuzino şi... are el o doamnă doctor, pe nume Nuţi, care are grijă de ciroza care îi mănâncă zilele. Dar nea Costică nu renunţă la viciul lui: "De-o singură moarte murim oricum cu toţii. Aşa că nu trebe să ne amăgim. Important e cum ne pregătim de moarte". Aşa mă întâmpină în fiecare dimineaţă, când ies la plimbare cu fiorosul dulău Paco. Acum doi ani, când am aflat de ciroză am făcut un legământ. L-am rugat pe nea Costică să facă mişcare şi să încerce să reducă porţia de coniac muncită "cinstit" din cerşit la intersecţie. Nu a ţinut. Seara când ieşeam iar la plimbare îl găseam în acelaşi loc pe bancă în care se postase de dimineaţă. Clemfănind necontrolat vorbele îmi zicea "Vedeţi? Vremea se schimbă dar omul rămâne. Eu şi Cervantes ce suntem nemuritori în piaţa asta...". Îmi cerea un pol sau doi să-şi ia o sută "de ceva tare". Îl refuzam şi îl certam moralist. "Mata când ai mâncat de la Mâc Donalţ te-ai gândit că po' mori? Nu! Iote la fel şi io: beau să uit că o să mor".
Atunci i-am propus un târg. Îi dau 5 lei în fiecare zi (o tărie şi o bere la crâşma din colţ) dacă îmi aduce zilnic un bon emis la ora 12.00 de la Mâc Donalţul de la Unirii. În feul ăsta îl convingeam să facă mişcare şi să învingă sedentarismul care îi măcina ficatul cirotic. A mers bine doi ani. El şi-a făcut plimbarea, eu i-am dat banii, indiferent de anotimp. Recent nea Costică a început să îmi aducă bonuri de la Gara de Nord. L-am felicitat însă el mi-a zâmbit: "S-a scumpit plimbarea... Acu face 10 lei...".
Am zâmbit trist. I-am întins 10 lei şi i-am zis: "Un american, Steve Jobs spunea odată că atunci când simţim că se apropie moartea, învăţăm să ne trăim mai atent viaţa care ne-a rămas. Luăm decizii importante mult mai repede şi începem să vedem mult mai departe în viitor... Poate şi pentru că nu o să îl prindem pe tot. Ne plasăm treburi şi sarcini de îndeplinit peste luni şi ani sperând că "aceste lucruri importante ne vor ţine în viaţă se le desăvârşim". Nu este aşa. Generaţiile se schimbă şi se devorează între ele cu sălbăticia inocentă a algoritmului existenţial: noul înghite întotdeauna vechiul pentru a-şi construi cărarea care merge doar înainte. Şi acelaşi american spunea că îşi iubeşte la nebunie slujba şi că ea îl face cel mai fericit om din lume. De ce? Pentru că făcea ceea ce îşi dorea: filosofa, discuta cu oamenii, le pregătea surprize tehnologice care aveau să devină canoane universale, pregătea salturi ale devenirii umane înainte ca omenirea să simtă nevoia de a le avea. Nea Costică, eu nu am vrut cu ăştia 5 lei pe zi decât să te fac să trăieşti mai mult. Plimbarea te ajută şi te face să nu bei câteva ore în fiecare zi. Ştiu că de banii ăştia bei seara, dar asta e decizia ta. Am vrut să îţi arăt că pentru mine viaţa ta chiar contează. Acum tu îmi arăţi că tu vrei să îi pui capac. Începând de azi nu îţi mai dau nici un ban. Te las să îţi urmezi drumul. Eu unul nu o să te mai văd aici într-o bună zi şi mă voi consola cu gândul că ai plecat. Tu însă... va trebui să îţi duci mai departe crucea, pentru că nimeni nu o duce în locul tău".
Discuţia am avut-o în primăvară. Nea Costică nu mai bea şi ajută la încărcatul mărfii la o crâşmă din cartier. Ieri m-a întrebat timid: "Aţi auzit că a murit Steve Jobs, ăla care trăia pentru slujba lui, de care mi-aţi zis? Ce păcat că nu l-am văzut şi io cum arată. Cred că era un om adevărat...".
Da, nea Costică. Era. Dar nu-ţi face griji mâine, poimâine o să vezi tineri cu tricouri imprimate cu chipul lui şi un măr. A fost un om mare... Ştii cum e, fiecare dintre noi suntem măsura faptelor pe care le înfăptuim, el va rămâne un mit la fel ca Che, 2Pac sau John Lennon... Numai că ne mai trebuie vreo doi ani să realizăm treaba asta...

Coerenţa unei idei

În urmă cu mai bine de 10 ani, profesorul universitar Caius Dobrescu, de la Universitatea Transilvania din Braşov le spunea studenţilor "fraza lungă, ramificată cu o logică intrinsecă şi o teză bine determinată este indiciul indiscutabil al inteligenţei şi erudiţiei". Era o încurajare înaintea sesiunii pentru studenţii care priveau descurajaţi bibliografia interminabilă de tratate socio-politice-culturale contemporane.
2011, august. O simplă radiografiere de discurs difuzat la televiziune alienează iremediabil orice logică primară. Am înfluecat pe nemestecate zilele trecute interviul din ultimul număr al revistei "Historia" acordat de Doamna Copilăriei noastre, Doamna desene animate Viorica Bucur. Materialul a fost realizat de colega mea Florentina Ţone şi este demn de a fi inserat în manualele de istorie contemporană (n.a. dacă noi am avea aşa ceva, după modelul francez, belgian, italian, britanic etc). Lecţia de coerenţă vine din însăşi cenzura ideilor. Noianul de cuvinte, concepte şi ramificaţii păleşte atunci când intervine indubitabil şi implacabil cenzura de stat. Canonul discursiv impus de doctrina comunistă impune şi dispune o anumită conduită comunicaţională. Inteligenţa individuală este suprasolicitată în găsirea sinonimiilor adecvate discursiv şi automat în susţinerea propriilor idei. Astfel, conform Doamnei Viorica Bucur (n.a. şi implicit a lui Tudor Vornicu, Dumnezeu să îl ierte) orice idee capitalist-democratică putea fi acceptată în plină dictatură comunistă dacă era argumentată cu o silogistică exponenţial socialistă. Atâta timp cât folosieai sintagme gen "om al muncii", "lupta de clasă", "epoca de aur" şi "viitorul glorios" orice infuzie de know how occidental "capitalist-imperialist" era binevenită şi asimilată ca "manifestare conformă doctrinei comuniste".
Însă asta se întâmpla acum 22 de ani, înainte de '89. Acum deschizi televizorul şi oboseşti încercând să înţelegi mesajul transmis într-o banală ştire despre unul pe care l-a călcat maşina pe trecerea de pietoni.
Colcuzie contextuală: prea multă libertate de gândire duce la atrofierea sinapselor. Sau lipsa unei agresiuni la inteligenţă suspendă existenţa acesteia.

O seară magică!
P.S. Temă pentru acasă: faceţi un rezumat la o ştire de televiziune. Aveţi grijă ca rezumatul să răspundă la următoarele întrebări: cine, ce, unde, cum, de ce, când şi mai ales cum?

Timpul, o realitate relativă

Prezent, trecut şi viitor. Cam aşa ne împărţim cu toţii existenţa. Însă puţini dintre noi simţim cu devărat diferenţa colosală dintre: acum , adineaori, acum puţin timp şi acum ceva vreme. Împărţim conveţional de câteva secole vremea în secunde, minute şi ore. Uităm că străbunii noştri calculau trecerea timpului în "suliţe pe cer". Unii dintre noi au uitat că înainte de '89 săptămâna avea şase zile lucrătoare şi doar una de odihnă. Asta e. Timpul le spală şi le cerne pe toate. Uitarea intervine inevitabil peste timpul trecut, iar prezentul le legitimează pe sine doar din "adineaori".
Dar nu vreau să aprofundez acum paradoxul savuros al timpului subiectiv şi al celui convenţional (n.a. istoric). Doresc doar să continui postarea precedentă subliniind diferenţele dintre "secunda" occidentală şi cea românească.
Unii dintre noi au avut privilegiul de a pleca pentru o scurtă sau lungă perioadă din România. Aceia care au depăşit graniţa au descoperit conştient sau nu faptul că "dincolo timpul curge altfel". Secundele se înlăţuie armonios şi lent către un viitor cvasi-predictibil şi prietenos cu istoria individuală a fiecăruia dintre noi. Incongruenţele, neconcordanţele, schimbările bruşte şi brutale de situaţie nu afectează timpul individual. Alterează un pic istoria personală, dar o rânduieşte apoi pe un făgaş logic şi normal. Să luăm spre exemplu Spania sau Franţa.
În ciuda psihozei legate de criza mondială şi abstracţiunile legate de ea (n.a. conceptul contemporan de "criză" are mai mult conotaţii mistic-religioase decât economico-sociale, fiind contextual sinonimă cu noţiunea de "apocalipsă", datorită registrului propagandistic-politic în care este utilizată), individul "îşi dă singur ora exactă". Viitorul lui rămâne predictibil în limita confortului de care are nevoie şi pe care şi-l impune. Viitorul "occidental" înseamnă simplu: un viitor capitalist. Adică acela în care idealul este priza de care se agaţă alpinistul în drumul său către vârful muntelui. Idealul există în devenirea maslowniană a evoluţiei individuale. Idealul personal nu se dizolvă peste noapte pentru că... este secretul respectat de toţi ceilalţi al celui care vrea mai mult de la propria condiţie. Idealul devine astfel, într-o integrare pe axa temporară "mâinele unde voi ajunge după ce trece furtuna". Deci viitorul este o continuare logică şi firească a unui ciclu evenimenţial calculat în realizări concrete.
Lucrurile se schimbă în România. Întrebaţi pe stradă oamenii ce vor face peste două luni, ce vor face peste două zile, ce vor face mâine. Dacă întrebi ce vor face sau ce vor fi peste doi ani, te vor înjura nervoşi, pentru că ştiu deja că una vor ei şi alta le rezervă soarta (n.a. urăsc fatalismul intrinsec al acestei noţiuni). Răspunsul va fi în mod induscutabil acelaşi: ce am făcut şi azi: supravieţuire. Conform teoriei lui Maslow, evoluţia socială, psihică, spirituală şi culturală a individului către vârful piramidei presupune un mediu socio-istoric prielnic.
Amuzant mi se pare următorul aspect, în urmă cu ceva vreme, viitorul românilor semăna un pic cu cel din occident. În sensul că avea o continuitate, o coerenţă. Se legitima dintr-un prezent activ, care ulterior devenea realizare / reuşită. Acum e o loterie la care câştigă cine trebuie. Restul sunt statistică. Mă întreb sprinţar, câte secole ne mai treuie să ne gândim şi să ne sincronizăm ceasurile care contează cu adevărat (n.a. pentru că ele măsoară vieţi, destine, evoluţii personale) cu cele din SUA sau Occident? Mai avem de recuperat doar 30-40 de ani. În rest stăm bine...

O seară magică!

Timpul pierdut nu ţi-l dă nimeni înapoi

Mama evoluţiei pe planeta asta este coerenţa faptelor tale. Atâta timp cât perseverezi pe drumul tău şi nu-ţi consumi nisipul din clepsidra pe care ai botezat-o singur la naştere viaţă ducând crucea altora, ci pe a ta, poţi spune că trăieşti. Numai că ce este de făcut atunci când alergi într-o cursă lungă, un maraton la capătul căruia se aleg campionii adevăraţi de diletanţi şi superficiali şi în spate ţi se pun greutăţi? Simplu. Alergi mai departe pentru că te gândeşti ambiţios că este vorba de un test de rezistenţă. Şi nu poţi fi laş. Nu renunţi. Lupţi în continuare. Alergi cot la cot cu cei care au luat startul înaintea ta şi simţi cum îi depăşeşti. Eşti mai bun. Simţi că eşti cu adevărat campion şi continui să alergi chiar dacă pe umerii tăi atârnă acum alte sarcini. Inclusiv ceilalţi concurenţi îţi pasează greutăţile lor pe umeri pentru că ei nu mai pot să le ducă. Ştii că înainte de final ţi le vor cere înapoi pentru a le arăta arbitrilor că au reuşit să parcurgă testul ireproşabil.
E greu dar ştii că nu ai decât o încercare în viaţă. A doua şansă de a participa la maraton nu se va mai ivi. Continui să alergi chiar dacă asta presupune să uiţi complet de tine. De nevoile de subzistenţă: apă, mâncare etc. Ai încredere în tine şi ştii că la capătul cursei vor urma altele, dar atunci vei alerga la un alt nivel. Aşa că alergi în continuare. Mai sunt 100 de metri până la finiş... 50... 30... 10.... FINIŞ.
Ai ocupat un loc pe podium. Te uiţi la adversarii tăi şi ei te simt superior. Te-ai antrenat mult, ai alergat la sacrificiu şi... chiar i-ai ajutat. De asta te urăsc... pentru că poţi.
Momentul solemn: trebuie să te sui pe podium pentru că meriţi... Însă, afli cu stupoare că... nu mai sunt medalii pentru toată lumea... Adică, ai alergat degeaba. Doi, trei ani din viaţa ta au fost degeaba. Te-ai antrenat în zadar pentru că... nu mai sunt medalii. Eşti prea obosit să te întrebi cine treuia să se ocupe de medalii, de ce nu mai sunt medalii, de ce nu se mai cântă imnul şi ştii amărât că orice sportiv este de înlocuit. Poate nu va fi o legendă, dar va fi în mod cert un... alt alergător. Aşa că... ce faci?
Simplu: te odihneşti şi porneşti într-o altă cursă... cu alţi arbitri, alţi concurenţi, alt stadion, alţi suporteri. Nisipul tău din clepsidră nu va curge niciodată în sus, iar campionii, în ţara ta, sunt lesne de recunoscut pe stradă pentru că sunt plini de noroi pe haine. Aşa ştiu să consacre modele comportamentale de excelenţă oamenii de la tine din ţară... Dar şi noroiul este o medalie, dacă ştii cu cine ai de a face ("Slumdog millionaire").

O seară magică!

Când lumea scrie istoria, noi ne distrăm cu bârfe

Una dintre libertăţile pentru care EROII REVOLUŢIEI (n.a. din păcate ANONIMI pentru că suntem o ţară de revoluţionari cu indemnizaţii, dar fără EROI CONTEMPORANI) a fost cea la informare. Înainte de '89, părinţii noştri aflau de la Europa Liberă ce se întâmplă în lume. Ştiau că istoria se scrie dincolo de cortina de fier a cenzurii socialiste. Nu voiau să rateze niciun episod, ba mai mult ştiau că informaţia internaţională e antidotul suprem la alienarea propagandistică a individului din RSR.
La 22 de ani de la căderea cenzurii ne-am trezit cu o preamare libertate la informaţie. Nu ştim să discernem bârfa de opinie editorială, informaţia de lozincardism şi propaganda deşănţată de programe economice, guvernamentale, fiscale sau sociale. Confundăm populismul de opoziţie (n.a. sau guvernamental, totuna!) cu nevoia de rating şi am îmbuibat până la exces cu venin un discurs care altădată se numea jurnalistic.
Ieri, seară spre exemplu, mi-am dat seama că Europa Liberă a devenit CNN sau Euronews. În timp ce toate televiziunile planetei urmăreau şocate masacrul din Oslo şi insula Utoya şi dezbăteau pe larg incidentul, în timp ce toate statele lumii trimiteau mesaje de susţinere şi condoleanţe Norvegiei, singurele televiziuni de ştiri din România, tratau incidentul exclusiv în cadrul buletinelor informative. Update-urile au rămas blocate la nivelul orei 20.00 (n.a. ora României) şi abia astăzi (n.a. sâmbătă, 23 iulie) Norvegia a revenit în prim plan. Între timp, pe unul din posturi se aruncau "vorbe grele", iar pe celălalt se dezbătea problema turismului, a algelor şi a faptului că Spania cere ca "mâna de lucru" venită din ţara noastră să aibă un permis de exercitare a profesiei. Numărul morţilor din masacrul norvegian a ajuns în jurul orei 3.00 noaptea la aproximativ 50 (cf. CNN), iar noi urmăream reluări de succes ale talkshow-urilor aride, redundante şi repetitive tematic din cursul zilei.
Ieri toată ţara a chiulit la lecţia de istorie europeană. Să fie oare din cauză că în afară de vechii cronicari, de vreo 500 de ani nu mai avem alţi istorici care să simtă şuvoiul evenimenţial în care trăim? Sau e o simplă lecţie de profesionalism jurnalistic în contextul selecţiei informaţiei... Sau goana după rating a reuşit să îndepărteze televiziunile de nevoia de bază a telespectatorului: informaţia?
Oricum vineri noaptea am urmărit la televiziunile americane evenimentele tragice din Europa, pentru că ale noastre erau prea preocupate să... discute (n.a. noţiunea de discuţie - trebuie percepută în acest context într-o altă accepţie decât cea de bază. Nu e vorba de un transfer de informaţie între mai multe persoane care duce în mod logic şi firesc la una sau mai multe concluzii. Ci de monologuri propagandist-axiomatice, care durează enorm şi sunt tolerate la nesfârşit de un moderator care habar nu are ce şi doreşte de la emisiunea lui. Telespectatorul şade într-o amorţeală intelectuală narcotică şi aude din cinci în cinci minute replici cu rezonanţe profetice şi atunci exclamă: Ce i-a zis-o! (înjură BOC, GUVERNUL, BĂSESCU, OPOZIŢIA etc) Combate bine, mon'şer!). Atât.

O zi magică, dragilor!

Recomandări versus pile

M-am amuzat copios de dialectica asta. Înainte de '89, oricine ajungea într-un post bine văzut avea pile undeva. Cineva îl ţinea în spate sau avea grijă de el. După 22 de ani, locul "pilelor" a fost luat de mult mai dimplomatul termen de "cunoştinţe". Nu-i nimic rău în a recomanda spre angajare pe cineva pentru care garantezi. Este chiar indicat având în vedere faptul că scopul tău ca angajator este de a face alegerea corectă pentru întărirea şi eficientizarea echipei şi implicit a workflow-ului. Trebuie să ştii cele mai mici detalii de profil ale omului pe care urmează să îl ai subordonat şi la ce să te aştepţi din partea lui. Până să se modifice Codul Muncii (n.a. pe perioadă determinată) un angajat bun sau prost era un bun introdus în sistem şi indiferent de nivelul lui de competenţă nu îl mai putea exclude sau înlocui. Astfel, era firesc să se dezvolte un sistem eficient de recomandări şi să se conserve un regim de castă pe branşă profesională.
Problema tipic românească este faptul că cel recomandat, se vede pe sine ca fiind "pila" cuiva sus-pus şi automat se comportă ca atare, eschivându-se de la rolul care i-a fost atribuit în organizaţie.
Bine, discuţia legată de dialectica "recomandări-pile" o aveam contextualizată pe sistemul de stat şi pe o mare regie autonomă naţională, actualmente în sapă de lemn (n.a. SNCFR Călători şi respectiv Marfă). Dar trebuie să recunosc faptul că se aplică de minune la toate nivelurile sociale. Şi asta pentru că este o simplă "moştenire culturală" (n.a. tară identitară) care ţine încă de pe vremea domniilor fanariote.

O zi magică!

Viaţa ca proiect personal

Fiecare dintre noi ne includem într-una din următoarele categorii: oameni care se adecvează proiectului şi oameni la care se adecvează proiectul. Noţiunea de proiect poate fi abordată conceptual atât macro cât şi micro. Astfel, prin proiect personal (n.a. viaţă în acest context) putem înţelege un ritm de viaţă echilibrat, ordonat, respectând orele de serviciu, zilele de relaxare, nopţile de dormit, sărbătorile legale şi vacanţele etc. Însă puţini sesizăm că noţiunea de proiect personalrelativizează complet timpul. Astfel lunile devin perioade de la o leafă la alta, săptămânile sunt încadrate de cumpărături pentru casă, iar ziua devine perioada care marchează începerea şi terminarea muncii. Nici orele nu mai sunt ce au fost. Unele sunt stresante şi vin prea repede pentru că au apărut "deadline-uri" (n.a. linia morţii - traducere ad litteram, extrem de sugestivă), iar altele se lasă aşteptate la nesfârşit (n.a. plecarea acasă). De ce? Pentru că uităm să mai existăm în toate aceste intervale. De câte ori colecţionăm amintiri de la serviciu într-o zi stresantă? De câte ori transformăm într-o poveste simpatică şi relaxantă o zi de la muncă?
Sunt situaţii şi situaţii, însă proiectul personal rămâne neschimbat în ciuda faptului că autorii sunt unici. Dacă în fiecare clipă nu uităm să punem ceva din noi, atunci proiectul personal devine viaţă, iar faptele noastre trec din seria impersonalelor întâmplări în sfera semantică a realizărilor, succeselor sau opusul. Niciodată cel care a respectat norma şi ordinea nu a scris istorie, ci cel care a încălcat canoanele şi a dispus o altă direcţie evenimenţială.
Dacă nu uităm să fim cu sinceritate noi înşine în toate secundele care ne alcătuiesc viaţa şi nu renunţăm la carapacea aparenţelor sociale o să realizăm atunci când tragem concluziile existenţei, că a fost un proiect de succes, dar a eşuat în rutină. Fiecare secundă poate însemna ceva nou (şi este!), dacă nu încerci să o analizezi, să o anticipezi şi îi accepţi cu seninătate frumuseţea neprevăzutului atunci ai trăit degeaba. Ai uitat să fii spontan şi să... mai fii tu. Semeni cu alţii şi îţi place în mulţime, nu vrei să fii salutat, întrebat, remarcat pentru că asta te-ar scoate din masa amorfă care îţi oferă siguranţă şi invizibilitate. Păcat, mulţimea în care trăieşti nu este un proiect personal, nici măcar nu a existat pentru că atunci când tragi linie singura aţă care se rupe este cea a vieţii tale...
Viaţa este un act de voinţă, de selecţie şi perseverenţă. Nimeni nu trăieşte în locul tău, aşa că alege ce îţi convine din proximitate şi netezeşte-ţi drumul. Vorba aia: mâine e o zi mai frumoasă dacă o pregăteşti de azi (n.a. asta nu exclude nicidecum spontaneitatea şi neprevăzutul, ci doar punctul newtonian cu ajutorul căruia răsturnăm tot universul).

O seară magică! Şi nu uitaţi: seara este cum şi-o face omul, nu cum i-o fac alţii...

Nimicul absolut

Îl regăsesc pe nenea Iancu în gura multora pe stradă, în jurul meu. Rabelais cu grobianismul şi grosolănia existenţială pantagrueleană mă fascinează şi şochează ori de câte ori mă plimb prin Bucureştiul vechi. Dacă la nenea Iancu al secolului 2011 glumiţele de maidan, vădit preţioase, deşucheate sau pur şi simplu ilogic de hazlii în rostite de câte un Mache, Lache, Tache sau Pache, produc un zâmbet, la Rabelais grotescul contemporan şochează şi subliniază încă o dată primitivismul în care trăim.
Câţi dintre noi am putea zâmbi când vedem o femeie a străzii făcând pipi pe iarbă, între maşini, pe stradă şi chiar lângă parcul unde se joacă cei mici? Râdem însă atunci când prindem un cetăţean turmentat certându-se cu gardul, cu trotuarul, cu legea gravitaţiei, Boc sau Băsescu.
Oricum, din fericire, ambele dimensiuni culturale recurente ale prezentului trezesc o stare. În cazul absurdului, raţiunea se anesteziază şi creierul refuză să comande trupului oreacţie adecvată situaţional. Am întâlnit din păcate (n.a. cea mai nocivă tară ereditară naţională) într-o notă a la Ionesco nimicul absolut. Adică un discurs de tip corporate în care mesajul era 0 din cauza unor elemente de genul "vom analiza", "sunt mai multe variante de rezolvare", "trebuie clarificat", "este una din problemele ce urmează a fi rezolvate în zilele următoare, săptămâna ce vine", "vom externaliza problema", "schimbăm abordarea pentru că asta nu e bună" etc. Genial! La sfârşitul discursului am inserat câteva întrebări pentru a mă edifica asupra faptului că mesajul meu a ajuns la receptor!
Încă o dată genial! Ajunsese, însă feedback-ul era o paradă de cuvinte în "managereză" (limbă pe care o înţeleg şi folosesc în capacitarea şi expunerea situaţiilor, problemelor şi implicit a soluţiilor) care driblau răspunsul şi evitau soluţia. Am înţeles că nu poate oferi nicio rezolvare la problema expusă şi că îşi justifică "acoperirea responsabilităţilor de serviciu" printr-un limbaj liniştitor prin tonul erudit care are un singur scop: să mascheze faptul că nu face nimic.
Genial! Şi pentru el viaţa merge mai departe, pentru că treburile pe care urma să le rezolve vor fi soluţionate de alţii... ca să fie bine.

O seară magică!

Episodul 8 - Dictatorul imaginar

Galeano insistă în antologia Memoria focului pe această receptare stranie a conducătorului, care apare ca „forţă“ aducătoare de nenorociri, ca „gest“, „mişcare“, „sentiment“, „trup“ şi, nu în ultimul rînd ca simbol ambiguu al unei puteri necunoscu­te. Literatura care se naşte din „faptele reale, istorice“ ale dictatorului se va plasa în sfera semantică a tragicului resimţit organic, dar modificat prin ficţiune într-un „datum“ universal.

Indianul se supune pentru că aşa trebuie, asta îi este menirea. Astfel în America de Sud importanţa liderului creşte la dimensiuni apocaliptice, avînd în vedere suprapunerea inconştientă în mentalul indianului a celor două structuri arhetipale: cea a Zeului şi cea a conducătorului, iar indianul se va trezi din pasivitatea structurală definitorie în faţa istoriei doar de glasul revoluţionar al unui lider, pe care la fel îl va înzestra în legende cu o aură mesianică.

Unicitatea conducătorului politic şi militar în universul mitic al indianului are un efect ciudat modificînd conceptual dimensiunile acestuia şi conferindu-i o am­ploare titanică. Apariţia „alternativei“ la un sistem valoric impune un proces analitic în sfera literară, liderul revoluţionar se opune într-un univers dialectic dictatorului sau „tatălui“ poporului. Diferenţele de optică în cazul legendelor nu sînt unele de sorginte propagandistică, ci mai de­gra­bă de natură subiectivă.

Latura ritualică a literaturii amerindiene se impune axiomatic în structura definitorie a scriiturii sud – americane. Julio Cortazar recunoştea, într-un articol publicat în „Revue litteraire“, Paris, 1964, că modernitatea romanului sud – american este într-o oarecare măsură tributară acelei dimensiuni alegorice impuse de indigenism, curent care s-a impus prin refacerea sistemului  cultural amerindian. Alegoria devine astfel în noul roman o manieră de insolitare, de ocultare a unei realităţi romaneşti care începe să treacă din sfera multiculturalismului programatic, într-un de o specificitate canonică.

Ruptura faţă de paradigma literară europeană (spaniolă, portugheză şi france­ză, în special) nu este una totală (nici n-ar avea cum!), dar nici nu se limitează la o dezicere exclusiv formală. Lupta cu canonul este o constantă care se extinde de la dimensiunile programatice ale modernismului, la cele definitorii ale unei literaturi tinere, cosmopolite şi tragice[1].

În continuare vom încerca să observăm coordonatele esenţiale din sfera literaturii ritualice care „controlează“ şi impun un model literar. Antologia lui Galeano reia o manieră de prezentare a Lumii Noi specifică gîndirii arhaice a primilor colonizatori, o manieră bazată exclusiv pe literaritatea mesajului. „Povestea“ capătă o valoare axiomatică dezvoltînd o întreagă serie de valori şi sfîrşind prin a reprezenta, evident în asonanţă cu spiritul şamanilor, o istorie „adevărată“ a locurilor şi a lucrurilor.

---

[1] „Nuit blanche“, Roman et science en Amerique Latine, No. 23, mai – juin 1986, p. 46 – 50

Dacă nu-i poţi face să tacă, dă-le un subiect de discuţie

8 judeţe, 16, 42 sau trei regiuni administrative? Aceasta e-ntrebarea. Răspunsul? Nu există, însă ca în cazul jocurilor pedagogice din ciclul de învăţământ primar, plăcerea constă în dezbatere. Astfel, dacă ai o clasă gălăgioasă care se ceartă tot timpul, antidotul perfect este o provocare suficient de puternică pentru a-i scoate din starea beligerantă (n.a. generatoare de adrenalină, care implicit dă dependenţă). Când grupul ajunge la un moment dat să dezvolte atitudini conflictuale pe care tu, ca staraboste de grup social, nu le poţi controla este suficient să lansezi o afirmaţie suficient de pregnantă cât să scurtcircuiteze întreg grupul. Buimac acesta se va reorganiza şi va ataca noul stimul uitând micile fricţiuni deja existente. Se dezvoltă noi mini-grupuri sociale, noi alianţe contextuale, noi luări de poziţii şi noi lideri de grupuri. După ce ai pus "problema" pe tablă ai reuşit să: dezamorsezi o situaţie conflictuală, să anihilezi liderii informali periculoşi care instituiau o atmosferă de haos în clasă şi îţi compromiteau ora, ai reuşit să re-segmentezi clasa în alte grupuri formate în jurul unor concepte-poziţii asumate în raport cu problema pe care ai pus-o tu. Şi, ce este cel mai interesant: ţi-ai consolidat încă o dată poziţia de "lider suprem" prin simplul fapt că: tu deţii RĂSPUNSUL final al dezbaterii oarbe.
În felul acesta "copiii" nu mai vorbesc neîntrebaţi, nu mai spun prostii, se concentrează pe noua problemă pusă de tine, te ascultă şi aşteaptă până la sfârşitul orei... RĂSPUNSUL TĂU. Singurul existent, legitimat prin însăşi faptul că este rostit de VOCEA care a expus PROBLEMA. Energiile lor necontrolate se canalizează pe făgaşul trasat de tine şi finalitatea dezbaterii oarbe este un buton în mâna ta...
Eh, cam aşa se poate vedea din punct de vedere discursiv-pragmatic "re-organizarea" administrativă a României... Răspunsul final vine tot de la catedra-Cotroceni şi în pauză atât Opoziţia cât şi Guvernul vor povesti altor copii din alte clase, cât de tare a fost Profu' că a rezolvat o problemă atât de grea. Nimeni nu îşi va da seama că de fapt NU problema e grea, ci soluţia e imposibil de găsit pentru că PROBLEMA NU EXISTĂ.

O zi magică!

Precedentul periculos

De fiecare dată când întorci capul atunci când vezi o nedreptate trebuie să ţi-l asumi. De fiecare dată când auzi că cineva îţi bârfeşte prietenul şi nu iei atitudine trebuie să ţi-l asumi. De fiecare dată când "soarta" îţi taie din leafă sau îţi încalcă un drept cnstituţional trebuie să ţi-l asumi.
Se numeşte Precedentul Periculos. Antidotul lui a fost descoperit de societatea americană şi a fost intitulat generic "eroul social". Adică cel care se implică orbeşte, ignorând riscurile, în salvarea aproapelui indiferent de circumstanţe. "Eroul social" este cel care este în stare să îşi piardă viaţa încercând să repare răul social, este cel care uită de spiritul de autoconservare atunci când vine vorba de viaţa aproapelui său nevinovat.
În România însă laşitatea a găsit supremul subterfugiu (n.a. îl aveam în sânge încă de acum o sută de ani): "să facă altul, de ce să risc eu... (n.a. aici intervin argumente de natură personală: am copii acasă, sunt încă tânăr, nu am niciun interes, de ce să ajut că pe mine nu mă ajută nimeni etc). Problemele individuale sunt cauzate de soartă şi caută fie o rezolvare providenţială (n.a. miracol), fie una impersonală (n.a. să facă altul primul şi mă bag şi eu...).
Precedentul periculos este exact atitudinea de pasivitate la o abatere gravă de la normele funcţionale ale societăţii. A nu interveni la un furt evident petrecut în piaţă, pe stradă, în autobuz este la fel de culpabil ca actul în sine. Dacă vezi hoţul furând şi taci eşti complice, indiferent de argumentele care te-au determinat să mimezi absenteismul. Fii sigur că vei avea parte de acelaşi tratament atunci când vei fi tu cel furat. Şi asta pentru că prin atitudinea ta ai instaurat dictatura... precedentului periculos.

O seară magică!

Elevii de nota 4 nu pot fi şefi de clasă

Îmi amintesc cu drag de clasa a V-a când Diriga ne-a provocat să ne depunem candidatura pentru postul de şef de clasă. Era treabă serioasă pentru că mandatul ţinea 4 ani (până într-a 8-a). Condiţiile erau simple: candidatul trebuia să fie un exemplu pentru toată lumea, să aibă spirit de conducător (curajos, politicos, sigur pe el, diplomat), să fie prietenos cu clasa şi săritor la nevoie. Evident că a început lupta dintre gaşca fetelor (care avea mai multe voturi) şi gaşca băieţilor (care avea mai mulţi candidaţi). Diriga a mai pus o condiţie înainte de a începe campania electorală: candidatul trebuia să fie un performer desăvârşit şi un exemplu la învăţătură.Orice notă mică îl scotea din cursă.
Aşa ne-am suflecat mânecile şi ne-am pus pe treabă. Miţă avea un atu imens (fusese şef de detaşament în I-IV) şi experiență ca şef de clasă. Colegul Chiri la fel şi pe el îl mai ajuta şi fizicul impresionant. Eu mizam pe popularitate şi încercam să câştig din voturile fetelor (n-aveam nici o şansă pentru că fetele la vârsta aia sunt foarte unite când vine vorba de o cmpetiţie cu băieţii, dar îmi plăcea la nebunie să tachinez electoratul). Din partea fetelor Ionela, Maria, Ramona şi Anuşcoasa erau candidate serioase, iar la capitolul performanţe, descurajant de bine clasate în sondaje.
Eh, dar în orice competiţie fiecare trebuie să îşi joace şansa până la capăt şi să savureze din plin plăcerea concursului. Asta până într-o zi când am început lucrările. Convenisem de la bun început cu Diriga un lucru: notele de la chimie şi fizică să nu afecteze campania electorală a candidaţilor (pentru că le puteam declara de la bun început câştigătoare pe fete). Însă a venit o lucrare la română (punctul forte al meu şi al lui Miţă).
Trebuia să fie un zece din poigner trecut în palmares, dar... Nu ştiu ce mă apucă şi încep să şuşotesc cu Anuşcoasa de pe rândul de la geam. Şi pentru că Diriga era cu spatele, îi mai trimit şi un bileţel, care tangenţial avea o oarecare legătură cu lucrarea de control.
Eh, şi în momentul ăla norii s-au desfăcut şi zeci de tunete şi fulgere s-au abătut asupra clasei a V-a A, de la Şcoala Generală Numărul 8, Braşov. Evident, Diriga a fost blândă: 4 pentru amândoi şi eliminarea din campanie.
Era firesc pentru că în ciuda faptului că până atunci acumulasem cu toptanul 10 în catalog, incidentul avea o valoare simbolică puternică ce mă descalifica indiscutabil din postura de model pentru ceilalţi. Aşa că în cursă au rămas Mihăiţă, Chiri şi fetele. Apoi o lucrare la bio l-a faultat şi pe Miţă şi câştigători înaintea votului în căciula lui Paciogu au fost declaraţi Ionela şi Chiri.
Eh, dar pe partea organizatorică... tot banca a doua de pe centru (Miţă şi subsemnatul) a dat ora exactă la distracţii (cu sacrificiile de rigoare, pentru că glumele erau sancţionate aspru cu scoaterea la tablă a păcătosului şi evaluarea sa ad-hoc) şi tot minoritatea masculină a fost responsabilă cu fracturarea în mii de bucăţi a monotoniei şi evadarea din banalul cotidian (evadări pe care azi le numim amintiri).

PS: După ani şi ani, ne amintim năzdrăvăniile, ghiduşiile şi micile acte de rebeliune, nicidecum notele, laudele şi orele desfăşurate ca la carte.
Nimic din ce a fost normal nu rămâne amintire. Însă momentele când am luat decizii, am încălcat canoane şi norme ne-au făcut campioni. Iar rebeliunea noastră de atunci a devenit normă pentru alţii...

O zi magică!

De ce nu jucăm în Campions League?

Ăia au stadioane ultra-performante, nocturne, sponsori, echipamente mega-aerodinamice, sunt hrăniţi ca la carte cu stimulente de efort, sunt plătiţi mai bine şi li se creează condiţii pentru performanţă. Noi nu putem concura cu ei pentru că nu avem nimic din toate astea. Bravo! Asta e justificarea autohtonă de căpătâi pentru orice fel de neputinţă în ABSOLUT orice domeniu. Înainte de a încerca, lansăm sintagma imposibil de realizat şi mascăm astfel incapacitatea noastră naţională de a găsi soluţii la probleme.
În fotbal, de exemplu, regulile sunt aceleaşi pentru toată lumea. Antrenamentele însă au şi o componentă individuală. Întotdeauna cel care va sta peste program să repete un exerciţiu va fi mai aproape de statutul de campion, cel care pleacă la bere sau în club, va fi un talent avorton mort în faşă. Dacă silitorilor le poţi cere performanţă, celorlalţi nu. Atunci, (n.r.întreb eu?), de ce mai sunt plătiţi anti-sportivii de pe terenul de fotbal? Doar pentru a afişa un 11 jalnic la linia de start? Răspuns: Da. Aşa gândesc managerii din industria fotbalului românesc. De vândut un anti-talent nu poţi vinde (n.r. e ţeapă clară) şi Europa te miroase de la o poştă, de făcut bani cu el din drepturi de imagine nu ai cum pentru că este antipatic până şi în ochii propriilor suporteri, de jucat fotbal nu are cum pentru că fumează prea mult şi îşi calculează prea des banii pe care îi are de primit şi nu efortul pe care ar trebui să îl depună.
Ăsta e fotbalul românesc. Asta e mentalitatea naţională în materie de performanţă. Am întâlnit genul ăsta de mentalitate în zona business-corporate. Înainte de a încerca să găsim soluţii, lansăm imposibilitatea realizării. Nu de alta, dar în felul acesta mascăm incapacitatea de a găsi soluţii deşi rolul de manager impune acest fapt. Nu există probleme de când s-au inventat soluţiile. (n.a. aş spune eu). Iar vox mentis autohtonă obturează această căutare frenetică a rezolvărilor blocându-se în imposibilitatea orizonturilor reduse. Sunt extrem de rari tinerii capabili să vadă macro situaţia într-o anumită zonă business. Şi tocmai am aflat care este viitorul lor: oferte din străinătate în domenii similare. Exportăm fotbalişti (n.r. rar), manageri, executive, project manageri, planneri, brokeri şi chiar researcheri. În zadar am încercat să argumentez în favoarea acceptării statutului actual şi implicit a continuării activităţii în România.
Ştiu sigur că dacă vor pleca, peste doi ani le va fi mai bine. Cine le poate garanta acelaşi lucru în ţara asta? Asta independent de ceea ce fac ei pentru că sunt nişte adevăraţi performeri, în nici un caz imposibilişti.
O seară magică!

Pe timp de criză... nici istoria nu mai e ce a fost...

Dacă am fi trăit în epoca romantică a cronicarilor am fi fost poate pătrunşi de un un fior extatic: istoria. În zilele indolenţei şi ale insensibilităţii, nu a fost decât un soi de săptămână proletară petrecută vajnic în câmpul muncii (ha! spre satisfacţia mentalităţii neocomuniste actuale).
În doar o săptămână am asistat la o nuntă Regală, o beatificare a unui Papă şi la (ha!) constructul de PR al unei execuţii: cea a lui bin Laden. Dacă primele două se înscriu în seria fenomenologică demnă de a fi consemnată în analele istoriei, cea de a doua nu poate. Istoria nu se scrie cu bâlbe şi redundanţe, cu negări ale afirmaţiilor ci cu fapte (sic! poveşti, naraţiuni). Misterul nu a făcut (n.r. istoria ne-o confirmă) decât să nască mituri şi legende. Nu a scris istoria logică, evolutivă a unei civilizaţii, fie ea şi tranzitorie precum a noastră. A alimentat ficţiuni romaneşti şi teorii ale conspiraţiei (vezi controversele legate de moartea lui bin Laden). Atât. O istorie alternativă smulsă parcă din "Codul lui da Vinci" sau din romanele cu James Bond.
Pentru omul de rând e imposibil să trăieşti într-o astfel de "realitate" (n.r. spun realitate pentru că este radiografiată şi lansată ca informaţie reală prin mass media). Şi imposibilitatea vine din legitimitatea faptului că realitatea aşa cum ne-o traducem fiecare este logică şi coerentă. Mâine este continuarea unui azi pe care l-am simţit pe propria piele; mâine devine o noţiune ipotetică dacă azi este o poveste despre noi auzită de la alţii. Cam aşa se traduce istoria scrisă în ultima săptămână.
Nunta Regală a Prinţului William cu frumoasa Kate Middleton a fost povestea cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene de care avea nevoie imaginarul colectiv. Beatificarea a fost infuzia de spiritualitate venită într-un deşert profan, în care păcatul a devenit un fapt de viaţă (n.r. a qui-ul comunitar sau acceptarea celuilalt în optică democratică). Execuţia (n.r. ipotetică) a teroristului numărul 1 (n.r. la aproape 10 ani de la tragedia îngrozitoare de la World Trade Center) a fost nevoia de circ sângeros specifică omului de secol XII- XIV (n.r. Johan Huizinga - "Amurgul Evului Mediu") de a-şi sadisface plăcerile vindicative, care îi dau senzaţia de supremaţie naţională într-o existenţă individuală alterată grav de banalitate şi sentimentul loisirist al subzistenţei.
Am asistat cu toţii la scrierea istoriei şi puţini dintre noi au simţit mândria prezenţei Regelui Mihai de România la nunta Regală. Jalnic! Pe vremuri, omul de rând avea respect faţă de Biserică (se definea prin ea) şi faţă de unşii lui Dumnezeu: adică regii. Azi, grija zilei de mâine, guvernarea Boc, ura şi nemulţumirea naţională au ucis plăcerea de a trăi povestea spusă parcă de vocea din copilărie a bunicilor care s-au ridicat la cer. Nunta regală... Şi a venit multă lume la nunta lor, de peste mări şi ţări. Şi a ţinut petrecerea trei zile şi trei nopţi şi o mai ţine şi în zilele noastre dacă nu s-o fi terminat. Şi au avut copii mulţi şi frumoşi... Ş-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. ş-am încălicat pe-o şa şi v-am spus povestea-şa.

O noapte magică!
P.S. Cred că am fost printre puţinii care au fost mândri în patriotismul lor că un Rege de România a fost la Curtea Regilor.
Nu uitaţi să fiţi copii. O viaţă întreagă veţi fi oameni maturi şi trişti...

Roxette aduce chefurile dintr-a şasea

Vine Roxette (ba cu un singur "t"!) în România. Genial! Odată cu acordurile lor vor renaşte vrând-nevrând amintiri simpatice cu iz de copilărie. Cu toţii am dansat acum vreo şaptişpe ani pe ritmurile lor. Tremuram sideraţi în faţa casetofoanelor (asamblate cică pe vapor) cumpărate din talcioc în aşteptarea bluesurilor. Era prin clasa a şaptea.
Nu conta la cine era cheful sau cu ce ocazie. Piesele de rezistenţă erau aceleaşi. Până şi gândurile din timpul melodiei erau aceleaşi. O să o pup? Sau întoarce capu' taman când o să... Cam asta gândeam cu toţii înainte să dăm play casetei cu Roxette sau Guns'n Roses. Cică şi fetele gândeau cam la fel, dar cine naiba le înţelegea pe vremea aia? Arătau de parcă erau nişte... femei. Adică le mijiseră formele şi noi, noi încă mai vorbeam pe două voci şi ne spălam cu Prottex să scăpăm de coşuri. Eh, dar eram îmbrăcaţi modern şi gelaţi regulamentar în aşa fel încât fetele să observe că semănăm un pic măcar cu Brandon din Beverly Hills sau cu Vanilla Ice sau cu blondu' de la Backstreet Boys sau cu... Cu oricine numai cu noi înşine nu.
Eh, şi venea bluzu'. Eh atunci trebuia să vezi fiecare înghiţit în sec, fiecare scrâşnit de măsele şi  cum mărul lui Adam se dădea pe tobogan pe gâtul nostru de parcă dăduse strechea în noi. Ne luam inima în dinţi şi Sebanu, Miţă, io, Colonelu' şi Ţachito ne duceam la fete să le chemăm la dans. Nu înainte să ne facem curaj cu un pahar-două... de suc de la dozator.
Dansezi? Aproape că nici nu auzeai răspunsul. Dacă zâmbea o luai de n-avea aer şi ţop în mijlocul camerei. Unul mai isteţ stingea lumina. Na, belea! Acu-i acu! Dacă fata vrea ţucăială! Capul se golea de informaţie, buzele începeau să tremure alandala şi se uscau şi când te uitai la partenera de dans: poc! Zâmbea în continuare de parcă voia să fie pupată. Eh, şi atunci intervenea măiestria în eschivarea din faţa situaţiilor limită. Ori începeai să faci pe romanticul şi să fredonezi melodia (asta dacă nu prindeai o parteneră cu ureche muzicală, care te taxa imediat şi îţi distrugea şi fărâma aia de tupeu care mai rămăsese în tine), ori te jucai cu zulufii din cosiţe până când fata îţi spunea cu un rictus de durere pe faţă: au! Mă tragi de păr. Şi tu rânjeai: Ieram romantic! N-ai înţeles? Ori pur şi simplu te îngropai în umărul ei şi... respirai greu. Nu ştiu de ce, dar aşa făceau toţi ăştia prin filme şi le mergea de minune cu fetele. Majoritatea fetişcanelor săreau pă ei şi îi abuzau din punct de vedere erotic.
Eh, şi uite aşa trecea melodie după melodie. Aveai grijă să stai mai mult cu băieţii şi să discuţi despre cât de tare a fost aia sau aia. Trebuia să respecţi nişte reguli simple: să încerci s-o pipăi, dar nu prea evident, să încerci să o pupi, dar numai când nu e atentă şi... să le povesteşti băieţilor cum ai te-ai descurcat.
A doua zi aveai să auzi că nu ştii să ţii ritmul, că... ai o problemă cu plămânii şi că muzica nu înseamnă chiţcăială în timpan. A doua zi te ofticai un pic că nu ai făcut ca Babu şi Păunaş şi nu ai jucat biliard într-o altă cameră în loc să pierzi vremea cu nişte fete care nu ştiu să aprecieze gelul din părul tău şi efortul supraomenesc de a face faţă coatelor adânc proptite în coastele tale de partenera de dans. Deh, şi ea se temea să nu te pălească pasiunea şi să o îmbrăţişezi pe nepusă masă...
Te consolai desenând pe banca de la şcoală: logo-ul de la Roxette, Scorpions, MC Hammer sau Snap. De Vanilla Ice se ocupa Miţă, pe jumătatea lui de bancă.

O seară magică!

Pionieri şi şoimi ai patriei în capitalism

Critica dialectică. Acest concept desprins din gândirea marilor filosofi stângişti Marx, Habermans, Hegel şi Sartre a fost singurul care permitea dreptul la opinie înainte de 1989. Astfel, dacă la o consfătuire PCR nu erai de acord cu deciziile pe linie ierarhică venite de la Centru, invocai dreptul la opinie (n.a. interzis altminteri) sub cupola criticii dialectice. Adică dreptul de a nu fi de acord, argumentând cu solide teze socialiste şi citate erudite de la ultimul Congres al PCR. Era de fapt o falsă interacţiune socială (n.a. unica relativ naturală) bazată pe controversă şi polemică argumentată. Scopul ei era însă acelaşi ca în orice societate contemporană: subminarea unei autorităţi (n.a. şeful pe linie de partid) prin impunerea propriului punct de vedere. Discuţia era de fapt un duel al viziunilor însă optica era una greşită. Şi asta pentru că argumentele erau grav alterate de conceptele socialiste care inhibau universul gândirii libere. Într-o astfel de dezbatere originalitatea şi creativitatea dispăreau cu desăvârşire, lăsând locul unei precauţii filosofice legitimate atent cu ajutorul unor citate din Conducătorul Suprem. Cu cât citai mai mult, cu atât erai mai aproape de aprobarea unanimă (n.a. înţeleasă contextual şi ca dreptate sau adevăr). Astfel, aveai dreptate pentru că foloseai mai multe axiome ca celălalt (evident axiomele veneau exclusiv din discursul Tovarăşului, restul era interpretabil, inclusiv Lenin, Engels sau Marx).

Superb. Din cele enunţate mai sus descoperim conceptul de critică destructiv- demoliţionistă care are un singur scop: promovarea pe scara socială prin discreditarea autorităţii. Ciudat este faptul că la finalul discuţiilor teza rămânea un concept inaplicabil, iar ideile nu se cereau concretizate sub nici o formă. De exemplu, suplimentarea parcului auto al unui CAP cu un set de 10 tractoare noi putea fi percepută ca o risipă dacă nu se legitima cumva din discursul de la Congres. Putea fi o necesitate stringentă, degeaba, dacă Tovarăşul nu a dispus o creştere a producţiei în mod explicit, cererea nu se aproba. Interveneau discuţiile, argumentele, calculele etc. Odată făcute şeful de CAP trebuia să îşi susţină teza. Problema era că în faţa autorităţii decizionale se prezentau şi alţi şefi de CAP, hulpavi după laude şi recunoaşteri de merite. Intervenea atitudinea de parazit de oportunitate, concretizată prin sintagma oligofrenă „dacă el primeşte atunci să primească toată lumea”. Eh, şi atunci şeful de CAP lansa argumentaţia filosofică. Dura de obicei 4-5 ore, timp în care toată lumea lansa fel de fel de citate din fabuloasa sferă semantică de tip comunist.

Rezultatul final era mai mult decât satisfăcător. Niciunul nu primea nimic. În ciuda necesităţii, a argumentaţiei excelente, a calculelor de producţie, critica dialectică îşi spunea cuvântul. Decizia era una extrem de absurdă, dar specifică societăţii ante-decembriste „dacă nu îi poţi mulţumi pe toţi, nu mulţumi pe niciunul”. Astfel şedinţa se încheia într-o notă optimistă şi lumea era satisfăcută pentru că nu asistase la o premiere a altuia. Nu a câştigat nimeni nimic şi asta mulţumea pe toată lumea.

În zilele noastre, nu se mai numeşte critică dialectică pentru că trăim în democraţie. Însă acelaşi tip de gândire se regăseşte în fiecare gest din societatea românească actuală. Ne simţim ameninţaţi de excelenţă, de performeri. Nu avem nevoie de modele şi de lideri pentru că putem singuri. Şi chiar dacă nu putem, măcar încercăm. Dar nu o facem pe banii noştri. Incompetenţa şi nesiguranţa apar dar atunci când intervine propria persoană. În astfel de situaţii suntem gata să renunţăm la liberul arbitru pentru un sfat-ordin providenţial.

Suntem o societate încă imatură din punct de vedere capitalist-democratic. Căutăm legitimări arbitrare pentru deciziile noastre şi nu înţelegem noţiunea simplă de negociere win-win. Şi asta pentru că încă suntem pionieri şi şoimi ai patriei într-o Românie în care a câştiga însoamnă doar atunci când altul pierde.

O zi magică!

Cotcodac management

De ceva vreme am început să am Flash-uri cultural-manageriale din realitatea imediată. Aşa se întâmplă că am asistat la o veritabilă lecţie de capitalism realizată "ad labam" gâştii cum s-ar spune: adică într-o gospodărie. Deci să luăm coteţul ca pe o structură corporatistă în care fiecare ştie clar ce are de făcut. Head Managerul administrează pe cap de lucrător remuneraţia (cu sau fără bonusuri, în funcţie de performanţele în câmpul muncii) sub forma primitivă de grăunţe, verdeaţă sau... (penalizări pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu) aşa zisa "te miri ce". Middle managerii (uşor de recunoscut după creasta proeminentă de nuanţă roşie, fără conotaţii politice) gestionează procesul de producţie. Mai încalecă din când în când câte o lucrătoare (deh, aşa e în fişa postului) dacă nu face ouă suficiente, mai dă cu pliscul în capul unei cotcodacăriţe emo sau mai rebele aducând-o în cuibar (pe făgaşul liniei de producţie) şi au grijă ca nimeni să nu se atingă de oamenii din subordine.
În esenţă lucrurile se desfăşoară cât se poate de armonios. Angajaţii îşi fac treaba, seara head managerul recoltează marfa şi felicită cu o privire găina productivă. Leafa merge, ouăle se strâng. Eh, într-o bună zi middle managerul se pune cu pliscul ascuţit pe capul unei pestriţe derutate. Gospodina îl zgorneşte reamintindu-i că în coteţul ei există un regulament de ordine interioară şi că acesta trebuie respectat. În caz contrar demisia se consfinţeşte cu o ciorbă acră, cu borş.
Cocoşul-manager înţelege riscul şi vrea să îşi păstreze scaunul. O lasă în pace. Seara gospodina-şef descoperă o producţie modestă. Evident, vinovat pare să fie middle managerul, care trece indiscutabil pe lista de restructurări (şi aşa vin musafiri şi cineva din corporaţie trebuie să intre în meniu). A doua zi admonestarea se repetă. Producţia scade simţitor: de la un ou lipsă, absentează alte trei. În coteţ acelaşi număr de lucrătoare. Are loc o şedinţă de board. "Femeie, faci ce te taie capul, numa' nu tăia cocoşul", zice şeful şefei.
Încep inspecţiile. Ccoşul continuă să o admonesteze pe pestriţă. Conform raportului de activitate prezentat Head Managerului, timp de două zile pestriţa nu a vizitat deloc cuibarul. Mai mult decât atât. A înhăitat la o îmbuibare excesivă cu grăunţe alte trei surate care până atunci dăduseră un randament admirabil. Cum orice anchetă internă durează o săptămână (o lună în timpi omeneşti), rezultatul a întârziat să apară. Aşa se face că pestriţa a organizat un sindicat cotcodăcesc şi s-a pus pe proteste.
Şi pentru că a simţit monitorizarea workflow-ului din întreprindere le-a învăţat pe dolofanele din subordine să cotcodăcească precum harnicele care tocmai făcuseră ouă şi ieşeau din cuibar. Eh, şi cum frica de restructurare le îndeamnă la lucruri supraomeneşti, dolofanele cotcodăceau mai abitir ca lucrătoarele. Evident, cocoşul spărgea greva instantaneu, dar să ouă în locul lor nu putea. Sărmanul ştia că una dintre gălăgioase va deveni muză gastronomică pentru următoarea zeamă şi încerca să salveze aplicându-i cioc după cioc în cap. Mai mult decât atât. Se prostitua călcându-le peste program pe pufoasele care nu mai dădeau randament. Nimic. Flama revoluţionară cuprinsese coteţul. Iar producţia scăzuse la cote alarmante.
Până într-o zi când head managerul a intrat în coteţ înainte să arunce grăunţele cu un soi de document oficial, întruchipat primitv sub formă de cuţit. Pestriţa a încercat să cotcodăcească în stilul "Fă! Abia am făcut un ou!". În zadar. A vrut să fugă. Degeaba. Copanele subţiri au cedat sub greutatea kilogramelor în plus.
A demisionat sub privirile îngrozite ale suratelor din sindicat. Mirosul ciorbei le-a readus pofta dolofanelor de ouat şi producţia şi-a revenit. Cocoşul a fluturat din aripi şi în board s-a auzit: "Ţi-am zis io să nu tai cocoşul? Uite ce bine le merge".
Morala: gospodina nu o să taie niciodată campioanele şi campionii pe linie de producţie.
O zi magică!

Life Management

Sună pompos şi aduce un pic cu limbajul managerezo-emfatic specific cafenelelor din bănci. În esenţă este foarte simplu. E o reţetă existenţială universal valabilă.
Se ia secunda aşa cum este ea şi se trăieşte independent de secunda altora şi de contextul ei istoric. Se acceptă emoţia şi eventual se savurează îndelung, în toată splendoarea şi unicitatea ei. Oamenii sunt percepuţi ca invitaţi simpatici la petrecerea numită ştrengar în engleză "my life". Ei sunt generatori de amintiri, de întâmplări, de reacţii chimice, organice-viscerale pentru observatorul care rămâne întotdeauna unic. E un spectacol în care nu trebuie să uităm niciodată că locul nostru este fotoliul de regizor.
Niciodată nu suntem invitaţi să participăm la următoarea secundă din viaţă. Noi suntem gâtul sugrumat de clepsidră care o decantează şi o sedimentează simpatic la modul trecut. Orice poticnire, piedică sau deznădejde devine o fabulă simpatică odată ce trece în partea inferioară a clepsidrei. Putem trece mai uşor peste probleme dacă le savurăm efemeritatea.
La jumătatea vieţii suntem zei (Dante). Vedem de sus universul şi îl putem modela după chipul şi asemănarea noastră. Avem suficientă experienţă să reconfigurăm lumea şi destulă nebunie pentru a ne asuma excentricităţile noului design. Avem viziunea de ansamblu asupra amintirilor şi înţelepciunea de a extrage pilde din orice.
Însă emoţia produsă de amintiri nu se poate compara cu nimic. Este suficient ca povestea demult aşezată în templul sufletului să articuleze un nou semn pentru ca totul să redevină prezent şi să ne reinventăm precum pasărea Phoenix.
PS: Vă mulţumesc din suflet pentru comentariile de la ultima postare... Am redevenit copil...
O seară magică!

Pe timp de iarnă şi fotbalul devine sport extrem

Îmi aduc aminte cu drag de copilărie. Fiecare dintre noi, din gaşcă a avut parte de "prietenul ungur de pe scară". Babu l-a avut pe Işti, Miţă pe Elut, Tzache pe Blanca şi fratele ei, Niggerul asemenea, eu pe Ghiusi şi pe Istvan (care mi-a băgat la un moment dat minţile în cap cu o bucată de asfalt). Miţă l-a pus pe Elut să îi traducă hitul de pe atunci al trupei "Ace of Base" - All that she wants. Babu râdea de Işti când spunea în loc de "Son of a beach" - Savănăbici! (citat din Romanul Gaşca II)

Ce amintiri! Şi fotbalul pe maidan era singura competiţie în care ne plăcea să nu câştigăm pentru că prietenii noştri ar fi luat-o personal şi s-ar fi supărat. Iarna însă spectacolul fotbalistic era complet diferit. Veneau şi fete să ne vadă. Şi de aceea trebuia să fie un spectacol deplin pentru ele. Numai că nu ştiam ce vor fetele. Şi atunci ne imaginam. Eu făceam plonjoane prin alunecare, Babu dribla pe loc, Sebanu dribla în viteză şi centra din alunecare, Miţă plonja la cap, Niggeru făcea echilibristică driblând într-un picior, Colonelul săgeta în viteză terenul pasând impecabil in extremis direct în atac. Pentru noi jocul (n.a. se juca tot pe goluri) însemna momentul de spectacol. Impresia artistică. Irepetabilul şi surprinzătorul element care făcea ca după încheierea meciului să se nască poveşti. Uite aşa descopeream că golul dat de Miţă fusese din pasa la sacrificiu a lui Sebanu, care primise mingea geanial pasată de Colonelu', care o primise la rândul lui de la Ursanu', care o recuperase de la Babu care îl ajutase pe Nigger să deposedeze un adversar, care rămăsese singur cu Ţache în apărare.

O echipă care îşi arăta vânătăile după meci. Şi vânătăile deveneau medalii şi probe ale dăruirii în teren (citat Vasile Soporan).

Văzut din afară meciul era unul plictisitor. Iar prietenii noştri ar fi vrut să ne înlocuiască să ne arate că sunt mai buni. Însă nu erau. De ce?

Pentru că meciul lor... nu avea poveste. Jocul lor ori era simplă statistică ori gimnastică în aer liber încununată cu goluri, pe alocuri.

P.S. Apropo de poveşti... Cine a aterizat magistral direct cu faţa pe bara transversală a porţii încercând să recupereze mingea blocată pe acoperişul din curtea şcolii generale numărul 8 din Braşov? Răspuns: Mihăiţă. Cine juca în ciocate (n.a. deşi alunecau îngrozitor) pe zăpadă? Răspuns: Sebanu. Cine degaja mingea de stătea în aer o juma de oră? Răspuns: Ţache. Cine discuta o fază în continuu în timp ce meciul era în plină desfăşurare? Răspuns: Colonelul. Cine dribla în continuu, supărat că nu a primit pasă acum un sfert de oră? Răspuns: Babu. Cine dribla de dragul driblingului şi uita că trebuie să dea pasă? Răspuns: Ursanu. Cine nu stătea la locul potrivit dar apărea din senin în faţa adversarului? Răspuns: Niggerul...

O seară magică!

Cât de mărunt gândesc oamenii "mari"!

Când eşti mic de statură, răsăritul de soare este, poate, cea mai mare provocare a vieţii tale. Şi asta pentru că de la nivelul ierbii, astrul ceresc pare deja pe cer chiar şi atunci când dă să iasă din mare.
M-am uitat stupefiat în ultimele zile la discursul incoerent, ilogic, lozincard, stresat şi artificial al unui şef de guvern, pus în situaţia să execute ceva dictat de sus. Lăsând la o parte faptul că marile reforme naţionale s-au insinuat discursiv în timpul unei teleconferinţe cu (ha!) prefecţii, miicimea viziunii m-a înfiorat îngrozitor. Pentru un om atât de mare istoria e o coală albă pe care se scriu litere, nu un fenomen fatalist şi o corvoadă de executant tacit al unor ordine.
Eh, dar după ce i-a erijat pe prefecţi (Ha! Ha! şi Ngî! Ngî!) în vajnici luptători împotriva drogurilor etnobotanice (fără a avea ÎNCĂ o lege care să legitimeze acţiunile lor) şi le-a trasat coordonate de execuţie "extrem de clare", cu deranj maxim instituţional (poliţie, mediu, inspectori de la Fisc etc), de CONTROL... şi atât, Omul Mare şi-a făcut ieşirea din scenă într-un mare fel: Codul Muncii.
Şi cum nimeni nu înţelege nimic din prima variantă a discursului unui Om Mare de talia şefului de guvern (asta pentru că au gândirea complicată, stufoasă şi împănată cu viziuni conceptuale), a fost nevoie de "dezbateri publice" la TV. S-au extras câteva idei (relativ coerente) şi s-au analizat într-un registru apocaliptic, deşănţat populist şi extrem de victimar. A doua zi, discursul către prefecţi s-a mutat la amvon în faţa unei păduri de microfoane. A revenit Codul Muncii pe tapet, cu mici nuanţări de bun gust (eh! dacă foloseşti prea mult metafore dai în diabet).
"Puşcăria pentru angajatorii care încurajează munca la negru" a devenit "sancţiune drastică şi chiar penală". Iar "contractul pe perioadă determinată" (această veritabilă baghetă magică ce va resuscita economia printr-un simplu bling!) a fost mult mai clar expus.
De ce e bun Noul Cod al Muncii? (ce a înţeles elevul de clasa a IX-a)
- aduce mulţi bani la buget (se plătesc contribuţiile pentru ajutoare sociale, pensii etc) - eh, aici Omul Mare a omis intenţionat sănătatea (pentru că are un alt plan, cu asiguratori privaţi. Eh, dar asta o să fie o surpriză un pic mai încolo. Doar nu le vreţi şi voi pe toate deodată. Ştiţi cum e şi cu minunile astea: dacă faci miracole la foc continuu lumea nu mai apreciază efortul la justa valoare şi consideră extraordinarul un mod de viaţă normal. Ceea ce nu e bine)
- (şi asta e foarte tare!) îi ajută pe antreprenorii care accesează fonduri europene (n.a. pe termen de 3 ani) să aibă cu cine şi pe ce să pape banii. Am fost un pic maliţios? Deloc. Şi explic de ce:
Fondurile europene sunt în viziunea mea, impulsuri financiare nerambursabile pentru întreprinzători. În momentul în care accesezi astfel de fonduri scopul tău ca antreprenor este să dezvolţi un business care să dureze şi să se dezvolte. Nimeni nu zice că "are termen de valabilitate 3 ani". Dacă eşti "om mărunt" şi vrei să te căpătuieşti rapid dând tunuri "pă proiecte europene" că mai mult nu poţi, iar mintea ta nu concepe, atunci Noul Cod al Muncii este bine venit.
Problema este că în cazul unei astfel de mentalităţi, UE ar trebui să fie mai selectivă şi să nu acorde banii. Dacă business planul bate doar pe trei ani şi nu concepe dezvoltarea pe încă 5, este un deranj inutil. E o afacere moartă din faşă, iar oamenii angajaţi pe perioadă determinată nişte vectori statistici care să forţeze mâna creditorului la scadenţă.
OK. Asta a fost mentalitatea caricaturilor antreprenoriale conduse magistral de Omul Mare.
Să revenim un pic la Codul Muncii şi ministerul de Resort.
Că Codul Muncii este "bagheta magică de ieşire din criză" (care oricum NU mai există datorită PDL; HA! extrem de logic nu?) este indubitabil. Să vă explic de ce, deşi este un mare secret pentru că.... asta i-a spus (în mod sigur) CINEVA de Foarte Sus Omului Mare înainte să aibă discursul de duminică.
"Sunt bani cu nemiluita la Uniune şi noi ne plângem că nu avem bani! Ia fă bine şi pune-i pă ăia care au cu ce să îşi regătească nişte proiecte să încaseze nişte bani de la UE. Banii ăştia intră în ţară şi trebuie să ajungă la buget. Cum? Prin plata salariilor, mă! Ngî! Trebuie să mă gândesc eu la toate... Ce dacă durează doar trei ani finanţarea  şi dup-aia poate tre' să îi dăm înapoi, că unii n-au fost în stare să facă business! E bine că ne merge trei ani. Şi gândeşte-te câţi şomeri o să se angajeze în cadrul proiectele astea europene. Zeci de mii de oameni, poate sute de mii. Se reduce aşa rata şomajului în mai puţin de un an, la fix pentru campanie... Şi, bă, dacă primarii din sate nu au bani la buget să înceapă proiectele zi-le să facă un credit la bancă. Ce-i mare lucru? Spune-le la televizor că statul le garantează 300 de milioane de euro şi gata, o să se ducă primarii o să vezi, că şi la ei începe campania. Uite, bă, tot io te-am scos şi din criză..."

P.S. Un Cod al Muncii digerabil, că util nu prea e.

O zi magică!

Toţi ştim să alergăm, însă numai unul ia medalii pentru asta

Ziaristul care nu deranjează, nu contează. Artistul care nu emoţionează, nu există. Elevul cuminte nu este niciodată reţinut din prima de profesor.
Şi asta pentru că memoria noastră lucrează cu excepţii. Cu abateri de la normalitate, cu mici discontinuităţi logice existenţiale care produc emoţii sau trăiri intense.
Ziaristul care arată faţa nevăzută are un nume, în timp ce jurnalistul care (bleah!) scrie de bine este şi va fi întotdeauna ăla de la ... Click! Adevărul etc. (n.a. Gândiţi-vă repede la câţiva ziarişti care vă vin în minte. Veţi constata cu stupoare că toţi au deranjat cel puţin odată pe cineva). Quod erat demonstrandum.
Avem, slavă Domnului, parte de o sumedenie de melodii pe posturile de muzică. Fel de fel de versuri, acorduri triluri, beat-uri, jingle-uri şi mixaje. Din sutele de piese lansate într-un an câte vă amintiţi? Două sau trei. De ce? pentru că v-au emoţionat sau au produs un declic în memoria afectivă. Pe piesele respective trăiţi. Celelalte sunt simple provocări la gimnastică.
Recunosc, vorbesc acum din experienţa de prof de română. Elevul al cărui nume l-am reţinut imediat a fost chiar al golanului clasei... "Cee-am făc't dom' profes'r!" au fost cuvintele care mi-au zgândărit "emoţionalul" şi m-au făcut să deschid catalogul. Nu de alta dar micuţul dintr-a cincea mima că îi taie gâtul cu rigla unei colege aflate în faţa lui. Preţ de câteva zile "golanul" a fost singurul elev dintr-o clasă amorfă. Era el şi clasa. Restul nu conta.
Făcând ce trebuie sau căutând contopirea în normalitate, nu facem performanţă. Toţi ştim să facem presă (doar o citim sau, cazuri mai fericite, suntem personaje în ziare), cu toţii ne pricepem la muzică (doar cântăm la petreceri şi am avut 10 pe linie la muzică), însă numai unii sunt cu adevărat zei în ceea ce fac.
În ciuda mentalităţii păguboase româneşti conform căreia ne pricepem la câte puţin din toate (în esenţă la nimic) am putea o clipă măcar să nu ne mai vedem Hagi, Nadia, Ţopescu, Ilie Năstase, CT Popescu, Cristoiu, Bruno Fox, Eminescu sau Mozart atunci când ne uităm în oglindă.
Suntem doar fiinţe corecte, care trăiesc corect. Şi atât.
O seară Magică!