luni, 14 decembrie 2009

Mâine poate însemna pentru totdeauna


Orice idee moare dacă rămâne ancorată într-un "azi" atârnat aiurea într-un calendar. Ideea devine un mâine veşnic dacă resorturile care o împing înainte sunt încăpăţânarea, ambiţia, voinţa, inflexibilitatea şi îndârjirea. Se dilată peste ani şi devine o operă de artă în sine.

Piedicile în calea realizării ei nu sunt niciodată oamenii. Ci conceptele, abstracţiunile. Este foarte simplu. Nimeni nu urăşte toată viaţa un om, ci vorba pe care a rostit-o, jignirea, răul făcut, fapta sau pur şi simplu ignoranţa. Toate devin concepte în memoria simpatică şi selectivă care ne urmăreşte până în mormânt. Nu urâm omul, ci fapta. Şi viceversa. Nu iubim sau respectăm omul decât în măsura în care faptele sale îl sublimează şi îl transformă pe el însuşi într-un concept abstract, numit aleatoriu model cultural (social, comportamental etc).

Conceptele sunt precum norii în zborul păsărilor. Dincolo de nori se află cerul, libertatea de a fi tu însuţi, într-o plutire armonioasă şi continuă spre un orizont unic. Unii nu reuşesc să se ridice peste nori, să privească miracolul zborului de sus, rămân sub ei de teamă să le fie retezat avântul. Şi nu vor cuteza niciodată să se înalţe mai sus.

O viaţă avem, dacă nu riscăm în zborul nostru pe cer, nu vom vedea niciodată albastrul. Dacă ne uităm după grăunţe neîncetat şi uităm că visul nostru a fost înaltul cerului, am trăit degeaba. O guşă plină te ţine întotdeauna sub nori şi te învaţă să rămâi aproape de pământ. Să uiţi că visul tău a fost să atingi cerul albastru.

O zi magică!

Nimic nu e perfect, ci doar perfectibil


E un truism să reiau tema perfecţiunii, în contextul în care trăm în România şi liberul arbitru a făcut de mult timp blat cu soarta. Partida e câştigată la masa verde, deci nouă, jucătorilor, nu ne rămâne altceva de făcut decât să continuăm jocul numit simpatic, viaţă. Urăsc greşelile şi de aceea le fac o singură dată în viaţă.

Dar mai mult decât greşeala în sine, urăsc acea categorie dintre noi de căutători de erori. Reproşul este pentru ei un modus vivendi şi devine obişnuinţă. În discursul absurd al reproşului nu există logică şi practic orice act poate deveni eroare, printr-o dibace şi autoritară schimbare de optică. Diferenţa dintre critica de tip constructiv şi reproş este că prima generează evoluţie, schimbare. Dacă o critică de tip constructiv-explicativ statutează temeinic principii funcţionale, reproşul este mai degrabă o monedă de schimb în cadrul negocierilor sau consolidărilor de poziţie. Rolul lui este unul exclusiv formal şi conţine nici o valenţă informală. Se reduce arbitrar la dinamitarea unor structuri logice pentru uniformizarea mozaicului social-comportamental.

Nimic nu este perfect, însă totul este perfectibil. Am învăţat asta de la un copac, în Valencia.

O seară magică!