Mă amuză înfiorător de tare fiinţele care spun cuvintele care trebuie spuse, iar ochii lor vorbesc altceva. Mă amuză viaţa trăită după un manual de instrucţiuni şi regulile artificial impuse unei personalităţi stafidite. Mă amuză gesturile studiate în detaliu şi simpatia mimată la comandă. Mă amuză sinceritatea camuflată în jigniri aruncate direct şi făţărnicia pretextului care slobozeşte limba povestitoare. Mă amuză clipele în care descopăr fiinţe mimetice, născute să copieze personalităţi şi să asculte ordine. Mă surprinde însă momentul în care scapă de sub imperiul personalităţii pe care au copiat-o şi încearcă pe cont propriu să dezvolte o identitate. Devin hilari.
Aşa se întâmplă când trăieşti o viaţă pentru a da bine... unde trebuie. Dacă eşti liber, respecţi reguli şi mergi înainte, drumul nu va merge decât în faţă. Dacă ai copiat idei, vorbe, oameni... viaţa te duce la răscruci în care "nu ştiu" sau "părerea mea e, dar a dumneavoastră e mai bună" sunt hotărâtoare în drămuirea de destine.
Iubesc viaţa pe care o duc, lumea în care trăiesc şi zeii care o patronează pentru că nu trebuie să spun "lucruri care trebuie spuse". Eu unul nu pot... Mă pufneşte râsul.
Acasă, însă se schimbă ecuaţia pentru că sunt ţinut sub lăbuţă de dulăul meu Paco. Mister Personality care dintr-un scâncet şi un mic schelălăit în somn se bucură de un răsfăţ boieresc binemeritat.
O seară magică!
