Casă de Piatră Andrei şi Alejandra!

O nuntă de vis la Gheiser, în Braşov. Două destine îngemănate într-un singur zbor şi toată gaşca prezentă. Clipe care scriu istoria în noi mai adânc ca orice. Niggerul şi Alexandra au păşit şi ei pe poteca din viaţă numită generic "... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi".

Aşa încep de fapt poveştile de dincolo de poveşti. Aşa începe viaţa. Povestea nu este decât o luptă solitară a unui Făt Frumos sau Ileană Cosânzeană cu un zmeu, vrăjitoare sau cu o maşteră. Ce urmează după se cheamă Viaţă. Şi viaţa în doi nu începe niciodată cu "a fost odată". Viaţa în doi se termină cu "a fost odată" (vezi împăratul şi împărăteasa ce rol au în basmul popular) şi lasă loc pruncului care devine Greuceanu, Prâslea sau Făt Frumos. El va continua povestea pentru că pentru el au trăit cei doi împăraţi. El este viaţa lor care merge mai departe peste generaţii.

Casă de Piatră, dragii mei Andre şi Alexandra. Urmez eu... nu?

Mulţumesc din suflet pentru gândurile tale bune şi senine, Nico, legate de admiterea surioarei mele la universitatea din USA. Apropo, mi-a zis Mihăiţă că în viaţa ta s-a întâmplat un miracol... Un bebe? M-aş bucura sincer din tot sufletul dacă mi-ai trimite măcar o poză cu micuţul. Şi apropo, sincer la un consult sumar al stării de spirit: mega-dor în ceea ce te priveşte. Poate când ajungi în România ne mai vedem şi noi să pove ca pe timpuri...

O viaţă magică!

Iubesc greşeala pe care AM FĂCUT-O

Visul unui om care nu are de pierdut nimic pentru că are totul:

Prefer să fac greşeli, decât să nu fac NIMIC. Prefer să suport consecinţe binemeritate decât să nu încerc să le fac pe TOATE. Prefer să am iniţiativa şi să încerc să fac toutl ALTFEL, decât să fac aşa cum i se spune. Prefer să am idei decât să mă supun ordinelor. Vreau să trăiesc liber neconstrâns de gesturi formale, impuse de orgolii formale. Să simt pe pielea mea cum ideile mele pier sau din contră: nasc curcubeie peste lume. Vreau să urăsc lenea şi să mă eschivez ori de câte ori mă îmbie lentoarea şi ispita de a nu face nimic.

Ştiu că greşesc atunci când îi las pe alţii să lenevească şi le preiau sarcinile. Dar visurile aşa se construiesc. Cu sacrificii şi ambiţie. Cu trădări şi îmbărbătări, cu cicatrici şi voinţă. Şi pentru a ridica un vis trebuie să pot.

E simplu. Istoria o confirmă. Piramidele, Colosul din Rodos sau Grădinile suspendate ale Semiramidei, toate astea nu s-ar fi ridicat dacă nu ar fi existat un vizionar care să le vadă. Şi unul ca mine care să ia fiecare cărămidă în parte şi să îi stabilească locaşul.

Restul sunt detalii. Iar istoria nu contabilizează niciodată detalii. Vorbeşte despre rezultate, niciodată despre insucces, justificări ulterioare, explicaţii sau simple neputinţe. (Îmi place la nebunie ultimul cuvânt pentru că, în România de azi în care plânsul de milă e sport naţional, neputinţa este sinonimă cu lipsa de iniţiativă, cu lenea, cu nimicul existenţial şi cu viaţa din inerţie).

O zi magică! (sper mai mult ca oricând ca formula asta să devină salut naţional pentru că avem nevoie)